Hora de la Frumuşica

1083
0
DISTRIBUIȚI

Suport de vas aparţinând Culturii neolitice Cucuteni, format din 5 corpuri înlănţuite, ce dau impresia unei hore.

„Trei paşi la stânga linişor
Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
Se prind de mâini şi se desprind,
S-adună cerc şi iar se-ntind,
Si bat pământul tropotind
În tact uşor.“

Aşa se joacă hora în poezia lui George Coşbuc, Nunta Zamfirei.

„Dansul circular – ne spune Mircea Eliade – este extrem de răspândit în toată Eurasia, în Europa Orientală, în Melanezia, la indienii din California“. Dacă în paleolitic era practicat de vânători fie pentru a împiedica sufletul animalului doborât să facă rău, fie pentru a asigura înmulţirea vânatului, odată ce omul devine din culegător şi vânător producător al hranei, prin agricultură, semnificaţia lui se leagă de timpul circular şi ciclul cosmic. „Deoarece lumea şi existenţa umană – ne spune tot Mircea Eliade – sunt valorizate în termenii vieţii vegetale, ciclul cosmic este conceput ca o repetare indefinită a aceluiaşi ritm: naştere, moarte renaştere“. Este ciclul vieţii umane şi al celei vegetale, de care viaţa umană depindea.

„Dansul circular“, sau hora, a supravieţuit până astăzi în lumea satului românesc, printr-un mecanism pe care cercetătorii n-au reuşit să îl descifreze complet. Semnificaţia ei rituală a rămas aproape aceeaşi: locul celor care se duc este luat, pe rând, de alţi dansatori. În plus, hora de duminică a căpătat şi rosturi noi în cadrul comunităţii: este momentul când se comunică întâmplările de peste săptămână.

În cadrul a ceea ce s-a numit „civilizaţia europeană arhaică“, dezvoltată într-o direcţie originală ce o distinge de culturile Orientului Apropiat, pe care le precede cu câteva sute de ani, dar şi de cele ale Europei Centrale şi Septentrionale, Cultura Cucuteni ocupă un loc aparte. Doar proverbiala noastră „lentoare“, ca să nu îi spunem altfel, face ca aceasta să nu fie încă inclusă în patrimoniul UNESCO. Descoperirile arheologice de pe o arie de 350.000 km2 ne arată o societate cu o situaţie materială înfloritoare, cu o viaţă intelectuală activă, preocupată de inovaţie şi de producerea de bunuri de prestigiu. Ceramica cucuteniană este unică în Europa. „Se poate spune fără ezitare – îl cităm pe profesorul Vladimir Dumitrescu – că aceşti artişti anonimi de acum peste cinci milenii au fost dotaţi din plin cu simţul culorii şi al formelor, îmbinând armonia cromatică cu eleganţa siluetelor […] meşterii olari ai eneoliticului din România au creat opere desăvârşite, de un nivel artistic neatins de «colegii» lor europeni. Eleganţa formelor ceramice, armonia culorilor, siguranţa cu care sunt trasate motivele, de multe ori însăşi sintaxa acestora şi uneori combinarea lor pe suprafaţa vaselor stârnesc pe drept cuvânt admiraţia noastră. Şi este firesc să ne întrebăm cum au reuşit oamenii de acum mai mult de cinci milenii, cu puţinătatea mijloacelor tehnice de care dispuneau, să realizeze opere care ar face cinste oricărui artist decorator din zilele noastre?“.

Folosind un repertoriu de motive de bază, între care domină spirala în forma unui S culcat, meşterii cucutenieni au creat o ornamentaţie de o mare varietate şi rafinament. De o inventivitate extraordinară au dat dovadă şi în îmbinarea a trei culori (alb, roşu şi „negru“, de fapt un ciocolatiu), pictând motivele geometrice într-o varietate ce pare fără sfârşit.

Realizările plastice din domeniul olăritului sunt completate fericit de cele câteva mii de statuete de lut descoperite în aşezările acestei civilizaţii. Există dovezi că meşterii au realizat şi statui de peste jumătate de metru, dar acestea nu s-au păstrat decât fragmentar. Între realizările de excepţie se numără felinele modelate, probabil toarte pentru vase, aşa cum mai târziu întâlnim, realizate din metal, de data aceasta, la Tezaurul de la Pietroasele. Deşi de mici dimensiuni, reuşeau să redea încordarea animalului înainte să sară asupra prăzii.

Vasele antropomorfe sunt mai puţin numeroase şi au fost modelate fără cap şi fără braţe. Dar tocmai printre acestea se numără piesa ce poate fi considerată una dintre cele mai reprezentative pentru Cultura Cucuteni. Este vorba despre un suport de vas, alcătuit din cinci corpuri feminine sugerate prin şoldurile modelate, căci artistul nu a conturat şi capetele, picioarele sau mâinile. Cele cinci torsuri sunt prinse la nivelul braţelor, şi al picioarelor, fiind separate pe două registre prin goluri ovale între mâini şi tors, respectiv tors şi picioare. Artistul anonim sugerează astfel, cu măiestrie, senzaţia de mişcare în cerc, de rotire ca într-o horă. Ideea de ceremonie sacră, de dans menit să aducă soare şi implicit belşugul recoltelor, este întărită de motivul elipselor pictate cu alb pe fond roşu.

Preotul Constantin Matasă, cercetător al ceramicii Culturii Cucuteni şi creator al Muzeului Arheologic Regional Piatra-Neamţ, a denumit-o, inspirat, „Hora de la Frumuşica“. Mai puţin cunoscută decât „Hora Unirii de la Craiova“ a lui Theodor Aman, „Hora de la Frumuşica“ stă mărturie unei civilizaţii fără egal în Europa acelei vremi de acum peste cinci milenii şi, în acelaşi timp, a unei continuităţi spirituale la fel de vechi.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
Radio România Iaşi
Prezentator / voice over – Claudia Crăcăleanu
Operator video / editor video – Bogdan Zlei
Coordonator proiect – Claudia Crăcăleanu

Lasă un răspuns