Campania lui Darius

1017
0
DISTRIBUIȚI

„Darius, regele persanilor, trecu în Europa. El porunci ionienilor să-şi ducă navele în Pontul Euxin, până la fluviul Istru; iar, de vor ajunge la Istru, el le cerea să-l aştepte acolo şi să dureze un pod peste fluviu […] Înainte de a ajunge la Istru, [Darius] birui mai întâi pe geţi, care se cred nemuritori. Căci tracii, locuitorii din Salmydessos şi cei care ocupă ţinutul aşezat mai sus de oraşele Apolonia şi Mesembria s-au predat lui Darius fără luptă. Geţii însă, fiindcă s-au purtat nechibzuit, au fost îndată înrobiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci.“

Astfel au intrat în istorie, prin pana părintelui acesteia, Herodot, strămoşii noştri. „Nechibzuinţa“ de a se fi opus lui Darius le venea probabil şi din faptul că se credeau nemuritori, cum ne spune acelaşi Herodot, dar şi din moştenirea genetică, aşa cum ne-au arătat studii recente, potrivit cărora ne apropiem mai mult de baltici. Şi limba geţilor era apropiată de balto-slavi, nu de latină, cum pseudo-istorici susţin, fără nicio dovadă. Cu timpul, „nechibzuinţa“ de început a fost înlocuită cu proverbul „capul ce se pleacă sabia nu-l taie“, un împrumut din spaţiul rusesc, nu o creaţie românească, precum se crede îndeobşte.

Şi ne mai spune ceva Herodot despre marea familie a tracilor din care făceau parte şi geţii. „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el [neamul] ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi.“ O trăsătură ce pare a se fi transmis nealterată urmaşilor.

Despre traci avem şi alte informaţii din izvoarele antice, dinainte de menţiunea despre geţi. Neamuri trace au ajuns şi în Asia Mică, în secolul al XII-lea î.H., şi se pare că miticul rege Midas era un rege frigian, alt neam trac. Midas a rămas în legendă prin două elemente. Se spune că tot ce atingea se transforma în aur. Oricât ar părea de tentantă o asemenea îndemânare, săracul rege se usca din picioare căci nu mai putea să mănânce sau să bea. Zeii i-au ascultat ruga şi a redevenit un muritor ca oricare altul. O altă legendă spune că pus să arbitreze un concurs de interpretare între Apollo şi Pan, primul cântând la liră, al doilea la fluier. Midas i-ar fi dat câştig de cauză lui Pan. Apollo, mânios, a făcut să-i crească urechi de măgar. Ca să le acopere, Midas ar fi purtat o bonetă frigiană, devenită celebră câteva milenii mai târziu, în timpul revoluţiei franceze, cea care a introdus drepturile omului cu ajutorul… ghilotinei. Mulţi istorici înclină să atribuie frigilor un rol important în prăbuşirea Regatului Hitit.

Tracii apar menţionaţi şi în clasicele poeme homerice, Iliada şi Odiseea, deci în secolul al VIII-lea î.H. În tragedia atribuită lui Euripide (480 – 406 î.H.), Rhesus, regele trac cu acelaşi nume, ia parte la războiul troian, armata lui fiind comparată cu un puhoi. Impresia – căci este greu de crezut că se puteau strânge armate atât de numeroase – se menţine şi la Tucidide, care vorbeşte despre 150.000 de oşteni, câţi număra armata altui rege trac, Sitalkes.

Dar să revenim la expediţia lui Darius, care îl aduce pe acesta la fluviul Istru. Asemenea lui Traian mai târziu, şi el pune să se construiască un pod peste Dunăre. Să-i dăm din nou cuvântul lui Herodot, cel care a scris nu doar din auzite, ci pe baza unor călătorii de studii serioase. De altfel, lucrarea lui se intitula Expunere asupra cercetărilor făcute. „După ce au mers cale de două zile în susul fluviului, de la mare, oamenii au construit un pod peste fluviu, acolo unde se despart gurile Istrului.“ Locul unde s-a întins podul – nu avem alte date despre cum a fost realizat – s-ar fi aflat undeva, spun istoricii, prin zona Isaccea de azi. Izvoarele prezintă expediţia lui Darius contra sciţilor din nordul Mării Negre ca pe un dezastru. Greu de spus cum s-au petrecut lucrurile. Cert este că Dunărea a devenit frontieră a Imperiului Persan.

Era pentru prima oară când marele fluviu devenea o frontieră a unui stat. Era şi consacrarea unui destin istoric al acestor pământuri, de a se afla la graniţa imaginară ce desparte civilizaţia europeană de cea orientală. Din fericire, această primă încercare de a ne muta în sfera Orientului nu a reuşit, cum nu aveau să reuşească definitiv nici cele ce au urmat.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Constanța
Prezentare, voice over – Silvia Pascale
Operator video/editor video – Bogdan Turlacu
Coordonator proiect – Dana Sterghiuli

Lasă un răspuns