Murus dacicus

617
0
DISTRIBUIȚI

Metodă de ridicare a zidurilor fortificare extrem de ingenioasă, specifică dacilor.

Columna lui Traian, acest monument ridicat la Roma pentru a marca triumful împăratului roman în războaiele cu dacii, dar în egală măsură şi vitejia acestora, înfăţişează și câteva scene de asediu al unor cetăţi dace. Soldaţii romani escaladează cu ajutorul scărilor zidurile, dar sunt respinşi. Reiau asediul şi în final sunt biruitori. În altă scenă, soldaţi cu târnăcoape încearcă să facă o breşă în ziduri. Cum nu reuşesc, aduc un turn din lemn, din care încearcă să treacă pe zidurile cetăţii. Până la urmă însă, au cedat toate cetăţile. Dincolo de forţa incontestabilă a armatei romane, ce avea în spate un imperiu ce cunoştea în vremea lui Traian apogeul puterii sale, cetăţile dacice sufereau de un handicap ce a contat mult: nu dispuneau de rezerve de apă. Nu fuseseră concepute pentru un asediu îndelungat. De altfel, una dintre metope ne înfăţişează o scenă dramatică: apărătorii, tarabostes (aristocraţi) şi comati (oameni de rând), îşi împart ultimele rezerve de apă. În paranteză fie spus, au existat şi păreri potrivit cărora ar fi fost vorba de o scenă de sinucidere în masă, pentru ca apărătorii să nu cadă în viaţă în mâinile cuceritorilor, dar izvoarele istorice nu susţin o asemenea ipoteză.

Un specialist în arhitectura militară a geto-dacilor, profesorul Ioan Glodariu, dădea următoarea explicaţie: unele ce nu aveau armate permanente [este vorba despre popoarele aşa-numite „barbare“, adică de dincolo de graniţele regatelor elenistice ori ale Imperiului Roman], precum erau cele ale regatelor elenistice şi mai ales ale Imperiului Roman, și chiar dacă cunoşteau, nu foloseau tehnica asediului. Totdeauna atacurile lor au fost fulgerătoare şi de scurtă durată. Ca urmare, fortificaţiile dacice nu au fost proiectate pentru ca să reziste la asedii îndelungate“.

Efortul făcut pentru ridicarea acestor cetăţi şi fortificaţii a fost unul extraordinar şi s-a întins pe aproximativ 150 ani. Tot profesorul Glodariu identifica un număr de 90 de fortificaţii, amplasate pe drumurile comerciale, pe culoare de trecere şi în punctele strategice, „un adevărat sistem defensiv al Daciei, care, sub această formă, ar fi unic în Europa barbară“. O caracteristică ce a atras atenţia a fost cea a cetăţilor pereche, plasate la intrarea şi ieşirea drumurilor ce străbăteau lanţul Carpaţilor. Şi mai trebuie subliniat că ridicarea acestui sistem s-a făcut cu munca oamenilor liberi, în contul obligaţiilor pe care le aveau faţă de rege.

În mod sigur au fost folosiţi meşteri aduşi din coloniile greceşti de la ţărmul Mării Negre, de la care au învăţat tehnica de construcţie elenistică a zidurilor. Dar condiţiile naturale le-au impus dacilor să dezvolte o formă proprie de zid, numită de arheologi murus dacicus. Un astfel de zid avea o grosime de 3 m şi era lipsit de fundaţie. Terenul era pregătit în prealabil, uneori printr-un imens volum de muncă, fie prin terasare, tăierea unor trepte în malul abrupt, cioplirea stâncii masive, fie prin aducerea de pământ din alte zone. Unde era cazul, se executau chiar mici contraforţi, pentru a împiedica alunecările de teren. Feţele zidului erau din blocuri de calcar fasonate şi spaţiul dintre ele se umplea cu emplecton – pământ sau pietre sfărâmate. Diferenţa faţă de zidul elenistic vine din faptul că în vreme ce acesta folosea bârne de lemn cu capetele cioplite în formă de coadă de rândunică ce se introduceau în nişte jgheaburi săpate în zid pentru fixarea zidului exterior, la murus dacicus aceste bârne fixau zidul exterior de cel interior. Pe coama zidurilor se aşezau bârne groase, înclinate pentru ca apa de ploaie să se scurgă, iar deasupra se punea un strat de pământ pentru a le proteja de foc.

Izvoarele păstrate ne arată că romanii au considerat aceste fortificaţii şi cetăţi un obstacol serios. Astfel, Dio Cassius spune că „Traian a ocupat munţii întăriţi“ şi „a început să urce pe înălţimi, ocupând cu mari primejdii colină după colină şi se apropia de capitala dacilor.“ Tot de la el aflăm că între condiţiile impuse lui Decebal pentru încheierea păcii care a pus capăt în 102 primului război figura şi aceasta: „să distrugă întăriturile“. Informaţia este confirmată de Columnă, unde putem vedea daci care desprind cu târnăcoapele un zid de cetate, şi de descoperirile arheologice care au evidenţiat urme de distrugere şi apoi de refacere în grabă a zidurilor în preajma celui de al doilea război, din 105 – 106, la Piatra Roşie, Blidaru şi Sarmizegetusa. Iar la sfârşitul celui de al doilea război, romanii au distrus din temelie cetăţile dacice. Tot Columna ne arată cum soldaţi romani dau foc unei cetăţi. Un efort constructiv de un secol şi jumătate era distrus în câteva zile. Căci nicăieri şi niciunde zidurile şi liniile fortificate nu au putut proteja cu adevărat, indiferent câtă inteligenţă s-a întrebuinţat pentru conceperea lor şi cu cât efort au fost ridicate.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Timișoara
Prezentare, voice over – Sergiu Galiș
Operator video/editor video – Ovidiu Novac
Coordonator proiect – Aurelian Teculescu

Lasă un răspuns