Tezaurul de la Pietroasa

1509
0
DISTRIBUIȚI

Un tezaur compus din piese unicat

Ar putea să pară scenariul unui film cu Indiana Jones. Nu este decât povestea tristă a descoperirii şi recuperării celui mai cunoscut tezaur găsit la noi: „Cloşca cu puii de aur“.
Undeva înainte de Paştele anului 1837, doi ţărani din satul Pietroasa, Buzău, ginere şi socru, care lucrau la o carieră de piatră, au descoperit un valoros tezaur de obiecte din aur. Cercetările ulterioare au stabilit că fuseseră 22 de piese. Nu au fost recuperate decât 12, celelalte zece par pe veci pierdute. Cei doi au ascuns comoara. Peste mai mult de un an, au fost nevoiţi să o mute la nişte rude, astfel că numărul celor care ştiau de ea a crescut la cinci. A mai stat acolo alte luni, până ce au vândut-o unui antreprenor albanez, Verussi, care lucra la construirea unui pod. Acesta, ca să ascundă mai uşor piesele, le-a distrus în bună măsură prin lovire, multe dintre pietrele care decorau o parte dintre obiecte ajungând pe jos. Unul dintre „proprietarii“ iniţiali le-a măturat şi le-a aruncat într-un şanţ din curte. Verussi, aflând – după consultarea unui bijutier din Bucureşti – că şi acele pietre erau valoroase, revine şi le recuperează pe cele mai mari. Restul ajung la groapa de gunoi. Dau peste ele acolo porcii care râmau în căutare de hrană şi care le scot la iveală. Copiii le văd şi aşa se răspândeşte vestea în tot satul. Află şi arendaşul moşiei pe care era satul. Îi ameninţă că îi toarnă autorităţilor. Este adus Verussi şi arendaşul se alege cu vasul dodecagonal, ca preţ al tăcerii. Dar nu se mulţumeşte cu atât şi are loc o nouă negociere la Buzău, în casa asociatului arendaşului, în urma căreia mai primeşte un inel gros din aur şi o sumă de bani. Doar că iar povestea căpătă deja amploare şi prea multă lume vorbea despre comoara găsită. Arendaşul se decide să îl denunţe pe Verussi autorităţilor, care fuseseră informate şi pe alte căi. În iulie 1838 soseşte o comisie de la Departamentul Trebilor Dinlăuntru (Ministerul de Interne) în fruntea căruia se afla chiar fratele domnitorului. Până la urmă, Verussi, pus în faţa unei scrisori în care pomenea despre comoara îngropată, recunoaşte şi îi conduce pe anchetatori la locul unde o îngropase.

Povestea zbuciumată a tezaurului de la Pietroasa nu se încheiase însă. După un drum la expoziţia universală de la Paris, din 1867, este depus în Muzeul de Antichităţi, adăpostit în clădirea Universităţii din Bucureşti. Vitrina în care era expus se închidea peste noapte ca un seif, doar că paznicii au uitat să o facă şi a fost furat în noiembrie 1867. Recuperat, trece iar printr-un moment de cumpănă peste nouă ani, când este salvat dintr-un incendiu. Avea să fie evacuat la Moscova, în 1917, şi să se reîntoarcă în ţară abia în 1956, graţie unui gest de bunăvoinţă al lui Hrusciov.

Am insistat asupra poveştii descoperirii tezaurului pentru că ea este emblematică pentru atitudinea noastră, ca popor, faţă de vestigiile trecutului. Şi nu este vorba doar de episodul contemporan al brăţărilor dacice sau al altor obiecte de valoare scoase ilegal din ţară. Includem aici şi starea jalnică în care se găsesc atâtea şi atâtea monumente ale trecutului.

Valoarea emblematică a tezaurului de la Pietroasa vine şi din mesajul pe care ni-l transmite ca izvor istoric. Prezenţa acestui tezaur de aur în spaţiul carpato-danubiano-pontic se înscrie într-un fenomen general pentru lumea de frontieră a Imperiului Roman de sfârşit. Cercetările au evidenţiat, pentru secolele III-IV, o aplecare sporită pentru podoabele de aur în ciuda vehemenţei unor moralişti romani sau a unor părinţi ai Bisericii timpurii, precum Ioan Chrysostomul. Unii împăraţi au dat chiar legi prohibitive, prin care interziceau împodobirea cu bijuterii gemate. Dar fără efect. Acelaşi gust îl căpătaseră şi popoarele „barbare“ ce asaltau imperiul şi de la care Roma spera să obţină pacea contra stipendii. Banii de aur astfel primiţi erau însă topiţi şi din metalul obţinut se scoteau bijuterii. Meşteri germanici, din nordul Mării Negre, combină stilul policrom roman cu elemente (animaliere) din arta iraniană. Ei au preluat tehnica numită „cloisonné“, prin care pietre preţioase, semipreţioase sau doar pastă de sticlă erau prinse în foaia de aur prin „celule“ rânduite, de cele mai multe ori, în formă de fagure.

Iar tezaurul de la Pietroasa este dovada acestui fenomen. Istoricii sunt de acord că el a avut o funcţie de cult şi că a aparţinut goţilor, fie ostrogoţii, fie vizigoţii. Există cinci piese doar din aur masiv – talerul ce a fost tăiat în patru, colanul masiv cilindric, cel cu inscripţii runice, cana-oenochoe şi patera, un vas pentru libaţii, ce stau mărturie continuităţii artei greco-romane, chiar dacă se simt unele influenţe „barbare“. Alte şapte piese sunt dovada noului gust, al veacurilor IV–V, cu aplecarea spre somptuozitate şi policromie: colanul lat, cele patru fibule în formă de pasăre – de unde şi denumirea de „Cloşca cu puii de aur“ – şi cupele poligonale, cu toarte în formă de feline.

Iată aşadar ilustrat prin obiecte cu o valoare artistică desăvârşită momentul schimbării lumii, al convieţuirii trecutului roman (şi autohton, aici la Gurile Dunării) cu noile popoare ce aveau să modeleze faţa Europei.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Cluj
Coordonator proiect, prezentator – Andrei Huțanu
Operator cameră, editare video – Bogdan Vișan

Lasă un răspuns