Torna, torna, fratre

838
0
DISTRIBUIȚI

Cuvintele rostite de un soldat din armata bizantină în timpul unei campanii contra avarilor, din 587, considerate un monument de limbă proto-română

Suntem în anul 587. Avarii, un popor probabil turcic, aşezat în Câmpia Tisei şi care avea să joace un rol în istoria Europei vreme de vreo două secole, între Imperiul Franc din Occident şi cel Bizantin din Răsărit, atacă în dese rânduri graniţele celui din urmă. La rândul lor, bizantinii întreprind expediţii de pedepsire contra avarilor. Teofilact Simocata, născut – în Alexandria Egiptului, a scris între 610 şi 641 o operă istorică de o valoare incontestabilă, principal izvor pentru cunoaşterea epocii – descrie o astfel de expediţie, ce părea gata să surprindă pe căpetenia avarilor cu puţini oşteni în preajmă, căci cei mai mulţi erau răspândiţi după pradă prin Tracia.
„Comentiolus [„omul cel mai de seamă dintre cei din garda împăratului“ bizantin, cum îl descrie Teofilact Simocata] aranjă armata şi punând-o pe o singură linie de luptă, o lăsă să înainteze; porunci să se îndrepte spre Astice noaptea, să fie sub pază, iar a doua zi să năvălească asupra haganului ca o furtună şi să facă un mare măcel printre duşmani. Dar o soartă potrivnică găsi cale să schimbe socotelile acestei expediţii. Căci, întocmai ca un bondar, distruse stupii bunei chibzuiri şi prădă osteneala comandantului, ca pe cea a unei albine. În adevăr, după ce strălucirea soarelelui şi-a arătat spatele sumbrei nopţi şi lampa prea frumoasă şi dătătoare de lumină a cedat puterii nopţii, unul dintre animalele de povară şi-a scuturat sarcina de pe el. Se întâmplase însă că stăpânul lui să meargă înainte. Dar cei care veneau în urmă şi vedeau animalul de povară târând în dezordine sarcina după el,strigară la stăpân să se întoarcă şi să îndrepte povara de pe animal. Ei bine, acest lucru a fost pricina tulburării ordinei în oştire şi a făcut să înceapă fuga înapoi; căci mulţimea auzea glasul şi cele spuse erau luate greşit drept un semnal care se părea că era pentru fugă, ca şi cum duşmanii s-ar fi ivit în apropiere de ei mai repede decât orice închipuire. S-a produs o foarte mare învălmăşeală în armată şi mult zgomot; fiecare striga tare să se întoarne şi se îndemna unul pe altul în limba băştinaşă să se întoarcă înapoi, grăind cu foarte mare tulburare torna, torna «întoarce-te, întoarce-te», ca şi cum li s-ar fi ivit pe neaşteptate o luptă în timpul nopţii. Se împrăştie aşadar toată oştirea ca o armonie a coardelor de la liră. Haganul fugi de această a doua şi cea mai mare primejdie cât îl ţinură picioarele şi lăsând căile bătute şi strămutându-se în alt loc, găsi o scăpare şi mai neaşteptată decât cea dintâi. La fel făcură şi romanii [bizantinii] şi fugeau la rândul lor; o frică falsă făcuse să se întoarcă oştirea romană şi o primejdie neadevărată înspăimânta pe oştenii ei. Totuşi, aceştia măcelăriră mai mulţi avari când se dădu o ciocnire neaşteptată între cele două armate, căci întorcându-se unii din armata romană, atacară foarte energic pe duşman.“
O descriere similară ne-a lăsat şi Theophanes Confessor (născut pe la mijlocul secolului al VIII-lea), care consemna: „zicându-i în limba maternă: Torna, torna, fratre (întoarce-te, întoarce-te, frate)“. Acel „frate“ a fost invocat pentru a demonstra că nu era vorba despre o comandă militară, aşa cum au interpretat unii comentatori.
Istoricii şi filologii nu au convenit încă dacă „torna, torna, fratre” sunt primele cuvinte în proto-română sau doar expresie a unui idiom al latinei vulgare. În cazul niciuneia dintre limbile romanice nu se poate preciza când a apărut. Latina şi-a pierdut unitatea după căderea Imperiului Roman de Apus, în secolul al IV-lea, şi după ce greaca s-a impus în cel de Răsărit, devenit Bizantin. Latina din fosta provincie romană Dacia, separată de latina occidentală prin instalarea hunilor, gepizilor şi apoi a avarilor în Câmpia Tisei, s-a dezvoltat independent. Cu un secol înainte, Priscus din Panion, descriind o solie trimisă din Bizanţ la Attila, vorbea despre „limba ausonică“, utilizată de huni atunci când au de a face cu romanii, adică o latină utilizată de populaţia de la nordul Dunării. Este un proces similar cu cel de pe teritoriul Franţei de azi, care este însă mai bine documentat.
Evoluţia a continuat în secolele VII-VIII. Izolarea latinei dunărene de lumea occidentală, dar şi de cea sud-dunăreană, unde se vorbea acum greaca, i-a permis acesteia o evoluţie mai rapidă, căci spre deosebire de Occident, aici nu a existat frâna latinei savante. Apărută ca un idiom diferenţiat de latina clasică, se prea poate, cum consideră mulţi lingvişti, ca româna să se fi format deja mai repede decât celelalte limbi romanice. Celebrele cuvinte „torna, torna, fratre“, ce au stârnit mare tulburare în armata bizantină, unde cei mai mulţi vorbeau probabil deja greceşte, ar fi dovada.
Oricum, avem o certitudine. Nu mai trebuie să aşteptăm, ca în anii ’50 ai secolului trecut, să vină slavii ca să se formeze limba română. Putem considera procesul încheiat în secolul al VIII-lea, moment din care vorbitorii ei se identificau printre ceilalţi locuitori mai mult sau mai puţin temporari ai acestui spaţiu.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Tg. Mureș
Prezentare – Emanuela Aranyos
Operator video/editor video – Alin Mariș
Coordonator proiect, voice over – Nicoleta Ghișa

Lasă un răspuns