Colonizarea saşilor

1500
0
DISTRIBUIȚI

Aduşi de regele ungar Geza II (1141-1162), saşii şi-au pus amprenta asupra civilizaţiei şi culturii din Transilvania.

În anul 1103, Anselm din Braz restituia cetatea şi domeniul Logne mănăstirii din Stavelot (Malmedy) pentru 12 mărci şi jumătate de argint şi pleca împreună cu fiii în Transilvania („Ungaria“ conform documentului ce a păstrat amintirea actului). S-a spus că el a fost colonizatorul saşilor din zona Orăştie. Peste 45 ani, găsim în analele mănăstirii din Rode informaţia că Hezelo din Merkstein, lângă Aachen, şi-a vândut întreaga avere acestei mănăstiri, plecând şi el în aceeaşi direcţie. Ar fi primul nume cert de sas care a venit în Transilvania.

Ce i-a făcut pe aceşti oameni să îşi părăsească locul de baştină, să îşi vândă agoniseala şi să pornească către o destinaţie necunoscută, unde aveau să scrie istorie, lucru pe care bineînţeles nu îl ştiau când au pornit la drum?

Colonizarea saşilor face parte dintr-o amplă mişcare demografică germană către Răsărit, ce a cunoscut punctul de intensitate în secolele XII-XIV. Cauzele ei au fost multiple şi au ţinut de evoluţia internă din spaţiul german. Afluxul de populaţie germanică a fost încurajat de regii Ungariei. Aceşti colonişti aduceau cu ei tehnici agricole, meşteşugăreşti şi comerciale mai avansate. Au fost aşezaţi în Transilvania într-un teritoriu de curând cucerit, încă insuficient luat în stăpânire, locuit în majoritate de români, fiind angrenaţi în apărarea graniţelor regatului şi a trecătorilor din Carpaţi.

Saşii au venit în mai multe valuri. Ei soseau în grupuri mai mari sau mai mici, având în frunte greavi (ţărani sau meşteşugari mai înstăriţi sau mici nobili), care negociau cu autoritatea regală condiţiile de stabilire. Cei dintâi au sosit în prima jumătate a secolului al XII-lea, stabilindu-se în jurul Episcopiei de Alba. Sunt „cei dintâi oaspeţi ai regatului“, potrivit privilegiului primit de la regele Andrei al II-lea, în 1026. În a doua parte a secolului au ocupat zona Sibiului. Tot regele Andrei al II-lea le-a acordat şi acestora o „Diplomă andreiană“, din care aflăm că saşii au fost chemaţi de regele Geza al II-lea (1130 – 1162), privilegiile acordate de acesta fiind reînnoite prin noul act regal. A urmat zona Bistriţei, Reghinului şi Rodnei, deci se asigura şi graniţa marcată de Carpaţii Răsăriteni. În sfârşit, după plecarea cavalerilor teutoni din Ţara Bârsei, saşii s-au aşezat şi aici, ca şi pe Târnave, la Mediaş şi Sighişoara.

Privilegiile acordate de regalitatea maghiară ca şi absenţa unei nobilimi germanice care să exercite o presiune asupra lor le-au permis saşilor să-şi dezvolte o organizare proprie, care a întârziat multă vreme desprinderea unei nobilimi din rândurile lor, contribuind la formarea unei puternice solidarităţi sociale. Rosturile militare pentru care fuseseră aduşi, pe fondul invaziilor de peste munţi (tătare, apoi otomane) au dus şi la apariţia fortificaţiilor (cetăţi şi mai ales bisericile fortificate).

Aşezarea lor în zone locuite compact de români a dus la o serie de conflicte cu aceştia, provocate de stăpânirea asupra pământurilor sau a pădurilor. Populaţie privilegiată de coroana maghiară – pe măsură ce românii pierdeau tot mai multe dintre drepturile lor, până la a ajunge să nu fie „naţiune“ recunoscută, cum nu le era recunoscută nici religia – saşii au exercitat presiuni pentru a-i deposeda pe români de proprietăţile lor. Uneori, astfel de conflicte se terminau cu un final fericit. Un document din 13 ianuarie 1383, emis de judele oraşului Sibiu, atestă o înţelegere între saşi şi românii „aşezaţi împrejurul nostru“, după sfatul lui Goblin, episcopul Transilvaniei. Înţelegerea era făcută „spre a păstra pe veci liniştea păcii“. Ceea ce, aflăm din alte documente, nu s-a întâmplat, certurile şi neînţelegerile legate de păşunatul vitelor continuând. Un document din 1557 ne vorbeşte despre un proces între comunitatea românilor din satul Petriş cu saşii din Satu Nou, din districtul Bistriţei, pentru o pădure, despre care românii spuneau că este a lor din vechime. Românii invocau un document din 1366, când judele primar şi cetăţenii juraţi ai oraşului Bistriţa hotărâseră că pădurea era a românilor şi saşii să îşi mute vatra satului în altă parte, dacă nu pot trăi fără pădure. Românii însă – spune acelaşi act – i-au acceptat pe germani cu vatra noului lor sat lângă a lor, ceea ce a dus la o împăcare între părţi şi „multe mulţumiri românilor“ şi la „dovezi de prietenie“. Care au ţinut până în 1557.

Colonizarea saşilor a avut aşadar un caracter dual: a contribuit la dezvoltarea economică a zonelor unde s-au aşezat, dar nobilimea şi patriciatul german, desprinse în timp din masa coloniştilor, au contribuit la exploatarea populaţiei autohtone. Ceea ce nu se poate contesta este că prezenţa saşilor, pe lângă rolul ponderator jucat în conflictele dintre români şi unguri, a marcat şi peisajul transilvănean, şi obiceiurile locuitorilor din spaţiul intracarpatic, şi nivelul de civilizaţie.

După ce au convieţuit cu românii şi ungurii în Transilvania vreme de 800 ani, după ce au supravieţuit persecuţiilor declanşate după Al Doilea Război Mondial, saşii au fost vânduţi în R.F.G. de Ceauşescu, iar cei care nu au apucat să plece înainte de 1989, s-au grăbit să o facă după 1990. Ei au rămas cu nostalgia plaiurilor transilvane, iar noi fără o populaţie harnică, disciplinată şi cu care nu am avut conflicte semnificative în decursul convieţuirii.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Tg. Mureș
Prezentare – Emanuela Aranyos
Operator video/editor video – Alin Mariș
Coordonator proiect, voice over – Nicoleta Ghișa

Lasă un răspuns