Vodița, prima mănăstire organizată!

719
0
DISTRIBUIȚI

Ridicată de Nicodim, primul monument sacral de plan triconc de la noi.

Pe malul românesc al Dunării, imediat ce fluviul face ultimul cot înainte de a se izbi de barajul de la Porţile de Fier, se înalţă nişte colţi de piatră. Printre ei păşteau vacile. Locul a revenit în atenţia turiştilor după ce, în 2001, în apropiere a fost sfinţită noua Mănăstire Vodiţa. Probabil însă că majoritatea celor care ajung în zonă şi văd ruinele nu le înţeleg semnificaţia şi, întrebaţi de ce ar putea fi acele ziduri dovada unui moment esențial din istoria noastră, nu știu ce să răspundă. Iar după ce ar afla răspunsul, le-ar fi şi mai greu să înţeleagă de ce le tratăm cu atâta desconsiderare.

Aici, la Vodiţa, a ridicat călugărul Nicodim, în două rânduri, câte o mănăstire, în a doua jumătate a veacului al XIV-lea. Nu ştim prea multe – şi nici din surse foarte sigure – despre Nicodim. S-a afirmat că ar fi fost aromân la origine, ca o posibilă justificare pentru aşezarea lui la nord de Dunăre. La fel de bine putea veni în acele părţi în cadrul efortului de contracarare a ofensivei catolice, după ce regele Ungariei Ludovic cel Mare anexase Vidinul şi Craina, organizate în 1366 într-un „banat“. Era un om învăţat, cum ne arată corespondenţa cu ultimul patriarh bulgar de la Târnovo, Sfântul Eftimie. Nicodim a caligrafiat şi primul manuscris cu datare sigură de pe teritoriul nostru, un tetraevanghel, păstrat într-o splendidă legătură de argint. Nu a fost întemeietorul vieţii monahale la noi, cum s-a afirmat un timp, căci viaţă monahală exista de mai înainte cu câteva secole. El este cel care i-a dat organizarea şi a îndrumat-o după un izvod bizantin-athonit, potrivit suflului duhovnicesc adus de isihasm (cerea izolarea monahului, căutarea liniştii şi o contemplaţie continuă, care să-i aducă o mai mare apropiere de Dumnezeu). Rolul mişcării misionare monahale, inaugurate de Nicodim, în viaţa Ţărilor Române avea însă să fie unul mult mai implicat şi mai important.

Ierarhia statelor feudale (acea „familie de regi“, în care fiecare ocupa o poziţie mai importantă sau de subordonare, în funcţie de forţa economică şi militară pe care le putea afişa) era legitimată şi prin instituţia ecleziastică. Aspiraţia Ţărilor Române extracarpatice de a intra în „familia de regi“ europeană, catolică în marea ei majoritate, s-a văzut stânjenită de intrarea în ierarhia ecleziastică bizantino-slavă. Am fost şi am rămas singurul popor latin al Europei, de rit ortodox. Un rol decisiv în consolidarea ortodoxismului şi contracararea prozelitismului catolic l-a jucat mişcarea monahală.

Secolul al XIV-lea şi primele decenii ale celui următor au fost decisive în acest sens. De două secole se desfăşura pe aceste meleaguri concurenţa dintre ordinele călugăreşti occidentale şi monahismul de rit bizantin. Ungaria regală se autointitulase şi obţinuse confirmarea Romei ca propagator în aceste părţi a catolicismului. Adesea, convertirea s-a făcut în mod forţat, precum la Vidin, unde în toamna anului 1368 Vladislav-Vlaicu trece Dunărea, chemat de răsculaţii bulgari ce dezlănţuiseră o violentă reacţie contra misionarilor franciscani. Ordine monahale se instalaseră în Transilvania, ordine militare călugăreşti fuseseră aduse şi plasate la fruntarii, pentru a răspândi credinţa catolică, în schimbul unor privilegii însemnate. La fel s-a întâmplat cu mişcarea monahală ortodoxă. Puterea laică a acordat mănăstirilor întemeiate, mai ales în zonele de graniţă şi confruntare directă cu catolicismul, însemnate privilegii, inclusiv imunitate şi dreptul de autoconducere. Aşa au ajuns mănăstiri precum Vodiţa, Tismana sau Cozia printre cei mai bogaţi posesori de pământuri şi beneficiari de privilegii şi scutiri de taxe, inclusiv de obligaţii militare. Aşa cum scria academicianul Răzvan Theodorescu, epoca dintre 1300 şi 1400 „a însemnat în chip limpede veacul afirmării triumfătoare a mănăstirilor ortodoxe în viaţa spirituală şi în civilizaţia românilor din statele acum întemeiate“. Istoria celor două ctitorii de la Vodiţa stă mărturie.

Primul locaş de cult, Vodiţa I, considerată prima mănăstire organizată de la noi, a fost atribuit de unii istorici vremii lui Litovoi. Opinia care s-a încetăţenit consideră că a fost opera lui „chir Nicodim şi a fraţilor lui“, undeva pe la 1372, după ce Banatul Severinului intrase în stăpânirea domnilor români. Vladislav-Vlaicu a dăruit mănăstirii sate şi i-a acordat importante scutiri. Construcţia se pare că nu a fost una prea solidă, cercetările arheologice dovedind că a avut o existenţă efemeră. Oricum regele Ungariei a reuşit să recucerească Banatul Severinului. Nicodim şi fraţii săi s-au mutat la Tismana, ridicând acolo o altă mănăstire.

Au revenit la Vodiţa, după ce domnii români au recucerit Banatul de Severin, undeva prin 1383–1384 (clopotul noii construcţii purta data de 1385) şi au reluat eforturile de rezistenţă contra tendinţelor de catolicizare venite de peste munţi. Victoria ortodoxiei avea să fie deplină după eşecul Conciliului de la Ferrara – Florenţa, din 1438–1439. Deja, de ani buni, împăraţii bizantini încercau să negocieze un sprijin al Occidentului contra pericolului otoman, în schimbul reunificării Bisericii creştine. Decizia de reunificare adoptată de Conciliu a fost respinsă de importantele centre ecleziastice de la Ohrida sau Pecs, ajutorul occidental nu a mai venit, iar Constantinopolul a fost cucerit.

Dar a doua construcţie de la Vodiţa mai are o semnificaţie aparte. Învăţând din prima experienţă nereuşită, Nicodim şi meşterii lui au adăugat planului triconc patru pilaştri în naos, sprijin pentru eventuale arcade laterale care primeau descărcarea unor arce, ceea ce conferea soliditate construcţiei, eliminând riscul ca pereţii laterali să se prăbuşească sub apăsarea bolţilor. Vodiţa II va deveni prototipul dezvoltării ulterioare a arhitecturii ecleziastice din Ţara Românească.

Merită aşadar să considerăm că ruinele părăginite şi atâta vreme neglijate de la Vodiţa sunt simbolul unui moment astral al istoriei noastre?

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Reșița
Prezentare – Valentina Adam
Voice over – Laura Sgaverdea
Editor video – Tiberius Adam
Coordonator proiect – Laura Sgaverdea

Lasă un răspuns