Rovine, stralucita victorie antiotomană a lui Mircea cel Bătrân

554
0
DISTRIBUIȚI

Politica antiotomană a lui Mircea cel Bătrân, care punea sultani în Imperiul Otoman.

„La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă

Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;

Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii

Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii“.

Orice şcolar a citit măcar o dată versurile acestea din Scrisoarea a III-a. Bătălia de la Rovine, prima noastră mare confruntare cu Imperiul Otoman, ne intră astfel în conştiinţă prin nemuritoarea poezie scrisă de Mihai Eminescu. Pentru istorici, Rovine este încă un loc neidentificat, nu este limpede dacă a fost o bătălie sau două sau când a avut loc (în octombrie 1394 sau mai 1395).

La nivelul percepţiei generale, Rovine a rămas doar ca o confruntare româno-otomană. Adevăratul sens îl putem înţelege doar dacă vedem confruntarea de la Rovine în contextul general al avansării otomane către Dunăre şi al politicii de mare anvergură dusă de Mircea cel Bătrân.

Turcii otomani s-au instalat pe continentul european în 1354. Inima puterii lor a rămas mereu Anatolia, în vreme ce partea europeană pe care au stăpânit-o, cunoscută sub numele de Rumelia, trebuia legată de partea asiatică prin cucerirea Constantinopolului şi stăpânirea Strâmtorilor. Destul de repede, sultanii otomani au înţeles că pentru a realiza acest lucru trebuie să urmeze politica romanilor şi pe cea a bizantinilor la Dunăre şi Marea Neagră. Linia Dunării a devenit importantă pentru otomani mai ales în vremea sultanului Bayezid I. Tot din acea vreme se defineşte o particularitate cu care ne vom întâlni şi în luptele lui Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul: realizarea unor acorduri de acţiune comună cu suverani din Anatolia, Iran sau Georgia. Cele mai mari reuşite le-au înregistrat domnii români atunci când Poarta otomană era prinsă în conflicte în partea asiatică a stăpânirii.

Dimensiunile şi resursele Ţării Româneşti, cât şi faptul că era o ţară ortodoxă, nu i-au permis să ocupe în Pax Christiana – al cărei lider spiritual era papa, care se opunea Pax Otomanica – locul pe care l-ar fi meritat. Regatul ungar a fost cel care şi-a arogat dreptul de a purta stindardul cruciatei în această parte a Europei; în fapt, şi-a urmărit propriile interese în Balcani şi catolicizarea populaţiei ortodoxe, eşuând lamentabil, după două secole, la Mohacs şi dispărând de pe harta Europei definitiv.

Iniţiativa unei cooperări între Mircea cel Bătrân şi liderii opoziţiei antiotomane din Anatolia pare să fi venit, potrivit cronicilor otomane, dinspre aceştia din urmă. Nu este exclus ca prin Mircea să fi căpătat Europa o imagine mai clară asupra pericolului otoman în devenire, într-un moment în care singura parte a continentului ameninţată direct erau Balcanii. Tot cronicile otomane ne vorbesc despre pregătiri intense făcute de Bayezid I în 1392 pentru o campanie contra Ţării Româneşti, context în care Mircea simte nevoia unei apropieri de Ungaria. Până la urmă, sultanul a trebuit să se îndrepte către pericolul din Anatolia şi într-o bătălie dată la çorum, Anatolia centrală, în iulie, a fost înfrânt. Pe acest fond, Sigismund şi Mircea întreprind vaste acţiuni antiotomane în sudul Dunării. Din acel moment, sultanul este obligat să se concentrează asupra frontului european şi în 1393 cucereşte Ţaratul de Târnovo.

Apariţia în Anatolia a puternicului suveran mongol Timur Lenk îl retrimite pe Bayezid I în partea asiatică a stăpânirii sale. Acest fapt, ca şi prezenţa lui Sigismund în Moldova, la sfârşitul anului 1394, fac puţin probabilă o confruntare româno-otomană în octombrie 1394, la Rovine. Pentru această datare pledează doar cele zece copii târzii ale analelor sârbeşti. Bayezid I revine în partea europeană, Rumelia, la începutul lui 1395. Semnificativ pentru rezultatul final al confruntării româno-otomane este modul cum a evoluat prezentarea acesteia în cronicile otomane. În vreme ce scrierile din secolul al XV-lea vorbesc despre o înfruntare îndârjită, din care sultanul s-a retras, scăpând cu faţa curată, în secolul următor sultanul devine un uragan, care îl spulberă pe necredincios.

A urmat o perioadă tulbure, cu un Vlad numit de istorici „Uzurpatorul“, când se pare că Mircea şi acesta şi-au împărţit stăpânirea ţării. Apoi înfrângerea cruciaţilor europeni la Nicopole, din cauza încăpăţânării cavalerilor occidentali care n-au vrut să asculte sfaturile domnului român, care cunoştea atât de bine tactica inamicului.

Înfrângerea lui Bayezid I la Ankara, luarea lui în prizonierat de către Timur Lenk şi lupta pentru succesiunea sultanului otoman între cei doi fii, Mehmed în Anatolia şi Süleyman în Rumelia, ofereau un excelent prilej pentru europeni de a îndepărta sau reduce substanţial puterea otomană din Europa. Singurul care a jucat un rol activ a fost Mircea cel Bătrân, căci purtătorul stindardului cruciatei, regele ungar Sigismund de Luxemburg, nu mai era interesat de aceasta, implicându-se în luptele pentru coroana romano-germană. Cu resursele de care dispunea, Mircea a reuşit să pună pe tronul otoman propriul candidat, Musa, căruia i-a dat şi fata de soţie. După înlăturarea acestuia, domnul român a mai avut două încercări, cu pretendenţii Orhan şi Mustafa, fără succes, asta în vreme ce Conciliul de la Constanz (1415) eşua în realizarea unei coaliţii a creştinătăţii.

Rovine, ca simbol al politicii antiotomane a lui Mircea cel Bătrân poate fi considerat un moment astral al istoriei noastre.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Oltenia-Craiova
Prezentare – Daria Andriescu
Voice over – Gabriel Liviu Balica
Operator video – Cosmin Meca
Editor video – Alin Cîrțînă
Coordonator proiect – Davian Vlad

Lasă un răspuns