Bătălia de la Podul Înalt

722
0
DISTRIBUIȚI

Marea victorie obţinută de Ştefan cel Mare contra oastei otomane condusă de sultan şi semnificaţia sa europeană.

„Noi, Ştefan Voevod […], facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută mai sus-numitul Turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire […] Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi cu ajutorul domnului Dumnezeului nostru atotputernic am mers împotriva duşmanilor Creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre […] Dacă această poartă [a Creştinătăţii], care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva –, atunci toată Creştinătatea va fi în mare primejdie.“

Aşa anunţa Europei, la 25 ianuarie 1475, din Suceava, Ştefan cel Mare victoria obţinută la 10 ianuarie, la Podul Înalt, asupra unei oaste otomane. A fost una dintre marile victorii militare obţinute de români, „un Termopile al nostru“, cum o numea Nicolae Iorga.

Marea miză geo-strategică a momentului o constituia controlul asupra Mării Negre şi a liniei Dunării. Cu mai bine de un deceniu înainte de lupta de lângă Vaslui, sultanul Mehmed al II-lea ar fi spus: „Atât timp cât Chilia şi Cetatea Albă sunt ale românilor şi Belgradul sârbesc al ungurilor nu vom putea învinge cu totul pe ghiauri“. Împreună cu cetatea genovezilor Caffa, din Crimeea, formau nodul comercial cel mai important al relaţiilor comerciale dintre Europa şi Asia. Un contemporan cu evenimentele, autorul Cronicei de la Dubnic, nota şi el că otomanii întreprinseseră campania din 1475 „cu gândul, după cum se spune, că dacă vor fi aici biruitori, să ia măsuri ca să năvălească asupra întregului regat al Ungariei“. Opinie întărită, nu peste multă vreme, şi de regele Ungariei, Vladislav al II-lea, potrivit căruia Moldova era un fel de pavăză a Ungariei şi Poloniei, iar Ştefan cel Mare cel care închidea „calea prin ţara sa spre regatele vecine“.

Repetatele incursiuni întreprinse de Ştefan cel Mare în Ţara Românească, pentru a pune un domn favorabil proiectului antiotoman şi a securiza astfel linia Dunării, l-au determinat pe sultan să deturneze o importantă armată ce asedia cetatea albaneză Skodra (Scutari), apărată de albanezi şi veneţieni. O mare frescă din Palatul Dogilor din Veneţia datorată lui Paolo Veronese ilustrează tocmai luptele din preajma acestei cetăţi, de mare însemnătate strategică pentru veneţieni. Oştirea condusă de beylerbeyiul Rumeliei (partea europeană a imperiului) Suleiman Hadâmbul (Eunucul) şi care ţintea Italia a fost dirijată către Moldova. Era cu totul neobişnuit ca o oaste otomană să pornească în campanie iarna. Pe lângă drumurile desfundate se adăuga problema asigurării furajelor pentru animale, principalul mijloc de deplasare pe atunci.

Înaintarea s-a făcut cu greu şi a durat patru luni. Pe neaşteptate, la intrarea în Moldova, vremea s-a încălzit, drumul a devenit un şleau greu de străbătut. Un cronicar otoman scria că vremea arunca „din arcuri asupra lor [a oştenilor otomani] săgeţi de ploaie […] Aşa s-au stricat podoabele lor, asemenea unor grădini; s-a dus prospeţimea lor […] Torentul de ploaie udându-i de tot pe acei călăreţi şi slujitori, toţi şoimii care zburau în lupte au devenit ca nişte găini jumulite.“

Ştefan cel Mare i-a aşteptat pe otomani într-un loc bine ales, în care tatăl său, Bogdan al II-lea, a învins oastea polonă ce aducea la domnie un pretendent la tronul Moldovei în 1450, luptă la care asistase copil fiind.

La ieşirea din codrul Lipovăţului, otomanii s-au aflat înaintea unei câmpii mlăştinoase (lunca Bârladului), lungă de circa 10 km până la dealul pe care e aşezat Vasluiul şi vărsarea Racovei în Bârlad şi lată de 2-3 km între dealurile Muntenilor, la dreapta, Timotei şi Paiului, în stânga. Bătălia n-a fost o luptă de cavalerie (de tipul turnir occidental). Ştefan i-a obligat pe otomani să atace singura parte vizibilă a oştii sale – liniile de apărare din capătul de nord-est al câmpiei mlăştinoase din zonă – „La Poduri“ (vărsarea Racovei în Bârlad), în formaţie de „săgeată“, cu flancurile vulnerabile faţă de dealurile unde aştepta gata de contraatac oastea moldoveană. Suleiman Hadâmbul n-a putut aplica nici învăluirea largă a moldovenilor, spre Vaslui, căci dealurile împădurite care flancau lunca Bârladului se întindeau, într-o succesiune de culmi şi văi diferit orientate, pe distanţe foarte mari. Iar terenul mlăştinos a anihilat principala armă tactică a numeroasei călărimi otomane – şarja.

La porunca lui Ştefan, din preajma liniilor fortificate de lângă vărsarea Racovei în Bârlad, au prins să sune „cu buciume şi cu trâmbiţe, dând semn de războiu“. Avangarda otomană, auzind semnalul, s-a lăsat atrasă, slobozind strigătul de luptă. La auzul lui, însuşi Ştefan cel Mare, aflat cu grosul trupelor sale, foarte probabil, pe Dealul Muntenilor, s-a înfiorat. Pe dată, un boier bătrân, îngenunchind, i s-a adresat: „Doamne, nu te tulbura, căci astăzi îţi vom sta cu vitejie alături, Dumnezeu de sus ne va ajuta.“ A urmat o luptă crâncenă, cu atacuri şi contraatacuri de ambele părţi.

Ştefan cel Mare, care îşi păstrase grosul trupelor sale pe culmile şi văile lungului Deal al Muntenilor, a poruncit să se descarce armele de foc, să se sloboadă o ploaie de săgeţi, după care a atacat de pe deal mijlocul întinsului flanc drept al otomanilor.

A fost o victorie zdrobitoare. Mara, văduva predecesorului Mehmed al II-lea, afirma că „niciodată o oaste otomană nu a suferit o astfel de înfrângere“, iar ştiri italiene au răspândit vestea celei dintâi biruinţe în câmp deschis câştigată de o oaste creştină contra otomanilor. Peste un an, sultanul a pornit personal într-o expediţie de pedepsire, din care s-a întors fără să obţină ceea ce îşi propusese.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Iaşi
Prezentator / voice over – Claudia Crăcăleanu
Operator video / editor video – Bogdan Zlei
Coordonator proiect – Claudia Crăcăleanu

Lasă un răspuns