Grigore Ureche, Miron Costin – Ultimul cronicar, primul istoric

835
0
DISTRIBUIȚI

La vremuri noi, istorici noi. Mai corect spus, la vremuri noi, istorici, căci până atunci avuseserăm doar cronicari. „După modul cum este scrisă istoria unei naţiuni se poate judeca şi conchide despre cultura [sa], de civilitatea la care acea naţiune a parvenit şi de gradul de dezvoltare a literaturii sale“ – scria V.A. Urechia. După ce, sub influenţa protestanţilor, limba română înlocuise slavona, iată că apare şi al doilea pilon al conştiinţei naţionale moderne: istoria, adică cunoaşterea faptelor din trecut ce constituie zestrea unei naţii şi îi dau coeziune.

Fenomenul se petrece la jumătatea secolului al XVII-lea, începutul „primei modernităţi a românilor“, cu pregnanţă în Moldova. Acolo apar cele trei nume pe care le învaţă (încă?) orice şcolar: Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce.

Cel de al doilea face el însuşi parte dintre „oamenii noi“, dar urcă repede între vechii boieri ai ţării, manifestându-şi dispreţul faţă de un „parvenit“, Constantin Cantemir, ajuns domn al Moldovei şi nu prea dispus să asculte de vechea boierime a ţării. De altfel, i-ar fi spus la un moment dat: „Mai des cu păharele, Măria Ta, şi mai rar cu orânduielile“. Avea să piară ucis din porunca tatălui lui Dimitrie Cantemir, ironie a sorţii, pentru că bătrânul dorea să rămână fidel Porţii şi respingea apropierea de Polonia.

Toţi trei scriu „să rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură“. Sau, potrivit lui Neculce, „deci, fraţilor cetitori, cu cât veţi îndemna a ceti pre acest letopiseţu mai mult, cu atâta veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi ori de taină ori de oştire, ori de voroave, la domni şi la noroadele cinste“. Depăşesc stadiul cronicăresc, punând istoria ţării lor în conexiune cu cea universală: „Şi aceia să să ştie, că această ţară fiindu mai mică, nice un lucru sângură den sine, fără adunare şi amestec cu alte ţări n-au făcut“.

Şi din cauza faptului că îşi făcuseră studiile (Ureche şi Miron Costin) în Polonia şi avuseseră de răspuns întrebărilor puse acolo legate de originea neamului lor, se preocupă să o reconstituie: „A lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori iaste inimii durere. Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sântu locuitorii ţării“, scrie Miron Costin, cel mai preocupat de acest aspect, dovadă că a redactat o lucrare separată, intitulată De neamul moldovenilor, deşi osteneala scrierii era atât de mare, încât „să sparie gândul“. De neamul moldovenilor va fi una dintre cărţile de căpătâi ale Şcolii Ardelene, care va afla în ea multe dintre argumentele latinităţii. Patriotismul lui – un sentiment nou, legat nu de „neamul creştin“, ca în Evul Mediu, ci de ţara lui – ni-l vădesc şi două întâmplări. În 1672, după luarea Cameniţei, marele vizir îl întreabă dacă se bucură moldovenii de luarea cetăţii. Miron Costin i-a răspuns: „Suntem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască împărăţia turcească în toate părţile, cât de mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţească“. În toamna lui 1683, când revin de la asediul Vienei, au primit vestea că pretendentul Petriceicu coborâse cu oaste din Polonia. Domnul Gheorghe Duca vrea să fugă, dar Miron Costin îl opreşte, spunându-i: „Să nu dăm locul, că pământul acesta iaste frământat cu sângele strămoşilor noştri“.

Tot Miron Costin scria că românii din Transilvania „până astăzi sunt mai numeroşi ca ungurii, începând din Bacica sârbilor temişoreni, peste tot Mureşul, în Haţeg, în jurul Bălgradului [Alba Iulia] […] în ţara Oltului şi în tot Maramureşul“. Iar despre numele poporului său nota: „Numele cel mai adevărat, autentic, de la primul descălecat prin Traian este rumân sau romanus, care nume acest popor l-a păstrat întotdeauna între dânşii şi îndată după descălecat şi după pustiire, cum s-a spus, şi după al doilea descălecat, până astăzi. Acelaşi nume este dat îndeobşte şi muntenilor şi moldovenilor şi celor care locuiesc în Ţara Transilvaniei“.

Ureche şi Costin folosesc izvoare narative interne şi externe, tradiţia orală, dar şi documente păstrate pe la mănăstiri, numismatice („am avut un ban de aramă găsit în pământ lângă Roman“, ne informează Miron Costin) sau arheologice: ruinele podului lui Traian la Turnu-Severin sau valul lui Traian. Cercetarea a fost făcută, scrie Ureche, „ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte, ci de dreptate.“ „Eu voi da seama de ale mele, câte scriu“, nota şi Miron Costin. Neculce, în schimb, a pus bazele memorialisticii. Letopiseţul lui este mai curând o istorie secretă, cu raţiuni vădit personale, decât o operă de educare publică. Valoarea îi vine din personalitatea savuroasă şi din geniul limbii şi al povestirii. Redescoperea oralitatea populară, la un veac după ce Ureche descoperise scrisul intelectual. Este reacţia autohtonismului la european. „Noi nu am fost niciodată până la capăt europeni, fără să se fi născut opoziţia localistă“, constata Nicolae Manolescu.

Miron Costin a scris, programatic, şi pentru lămurirea altora, nu numai a alor săi. De altfel, între cărţile manuscrise din biblioteca lui Ludovic al XV-lea se afla şi o copie după Letopiseţul lui Miron Costin. Era o traducere în limba franceză făcută de Nicolas Genier de Smyrna, în 1741, care lucra în respectiva bibliotecă. Manuscrisul a fost găsit de Nicolae Bălcescu. Istoricul francez Ubicini îi semnala la 21 octombrie 1860 lui Mihai Kogălniceanu acest fapt şi îi propunea traducerea acelui manuscris, ceea ce „ar oferi, în circumstanţele actuale, mari avantaje“. Evident, proiectul nu s-a concretizat.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Iaşi
Prezentator / voice over – Claudia Crăcăleanu
Operator video / editor video – Bogdan Zlei
Coordonator proiect – Claudia Crăcăleanu

Lasă un răspuns