Academia Sf. Sava – Începutul Academiei domneşti din Bucureşti

1277
0
DISTRIBUIȚI

Prima a fost creată de Brâncoveanu, cu limba de predare greacă. În secolul XIX este înlocuită cu o instituţie de cultură naţională, în limba română.

Veacul fanariot, atât de rău văzut încă la noi, şi pe nedrept, a însemnat şi existenţa unui învăţământ superior, despre a cărui istorie publicul larg ştie încă prea puţin. Este adevărat, el s-a făcut mai ales în greacă, dar începuturile i-au fost puse de ultimii domni pământeni de dinainte de instalarea aşa-numiţilor „fanarioţi“, între care, la drept vorbind, au fost mai mulţi domni de origine română decât greci.

Începutul Academiei domneşti din Bucureşti rămâne controversat. Cei mai mulţi istorici înclină să îl vadă în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino. Este adevărat, forma deplină o capătă în vremea nepotului său, Constantin Brâncoveanu. În Moldova, o instituţie similară apare pe timpul lui Antioh Cantemir, în 1707.

Domnul Constantin Brâncoveanu, dornic să reorganizeze şcoala, a apelat la patriarhul Ierusalimului Hrisant Notaras, rugându-l să alcătuiască programa. Notaras îşi făcuse studiile în Occident. N. Iorga spunea despre el că a fost „un zelos răspânditor de lumină“. Pentru Notaras era mai de folos să se ridice şcoli decât chinovii şi mănăstiri.

După ce noua programă a intrat în funcţiune, Brâncoveanu dă un hrisov prin care stabilea salariile profesorilor. A depus la banca din Veneţia 30.000 taleri, urmând ca din dobânda de 810 taleri anual să se asigure cheltuielile şcolii. Din vama bălţii Greaca se dădeau 50 lei anual, sumă ce urma să fie folosită pentru ajutorarea elevilor străini şi a celor fără mijloace. Se predau: logica, retorica, fizica, despre cer, despre naştere şi pieire, despre suflet şi metafizică, despre autorii clasici şi omiliile Sf. Grigorie din Nazianza, literatura clasică şi exerciţii de gramatică şi ortografie, în neogreacă. Învăţământul teologic scolastic ceda în faţa autorilor laici, filosofiei şi ştiinţelor naturii.

După 1707, Academia domnească a funcţionat cu unele intermitenţe, cauzate de lipsa fondurilor. În 1749 un hrisov de la Grigore Ghica arată preocuparea lui pentru a asigura bugetul şcolii, astfel ca „didascălii“ să nu mai poarte grija salariilor. L-a numit pe mitropolitul Neofit ca să strângă impozitul preoţilor pentru a asigura plata salariilor profesorilor. În 1761, pentru a mări spaţiul destinat şcolii, Constantin Mavrocordat dispune mutarea egumenului şi a călugărilor de la Sf. Sava (mănăstirea era situată aproximativ pe locul unde se ridică statuile de la Universitate azi) la Văcăreşti şi repararea chiliilor de la Sf. Sava pentru a fi folosite ca săli de clasă, locuinţe pentru profesori şi dormitoare pentru elevii interni. Abia din 1761 va avea academia local propriu  în deplină folosinţă. Constantin Mavrocordat renunţă la dreptul domniei de a moşteni averile celor decedaţi fără moştenitori şi le lasă pentru construirea de poduri, spitale şi pentru şcoală. Cum impozitul luat de la preoţi şi această nouă sursă nu erau de ajuns, domnul acordă fondului şcolar veniturile Mănăstirii Glavacioc. Din 1765 se adaugă şi venitul Mănăstirii Dealu, pentru ca profesorii să se poată concentra doar pe „învăţăturile ucenicilor, fără de a-şi împărţi gândul lor la purtarea de grijă pentru leafă“.

Un alt domn cu grijă pentru şcoală a fost Alexandru Ipsilanti. Ajuns la porţile Bucureştilor pentru a-şi prelua domnia şi aşteptând să fie alcătuit alaiul de intrare, îi scrie la 13 februarie 1775 mitropolitului ţării, cerându-i un raport despre situaţia învăţământului. Academia „căzuse într-o noapte întunecoasă şi fără lună, nerămânând nici profesori şi nici elevi“. Ipsilanti care a ridicat un nou local pentru Academie la Mănăstirea Sf. Sava, o clădire spaţioasă, cu săli de clasă, locuinţe pentru profesori şi dormitoare pentru elevii interni. Avea sufragerie, bucătărie şi brutărie. Construcţia a durat trei ani. Domnul a iniţiat şi o reformă mai amplă a învăţământului. Şcolile din toată ţara erau „menite a deschide pârae nesecate şi mântuitoare acelora care hrănesc dragostea învăţăturei şi acelora care prin binefacerile ei doresc să se ridice din starea lor josnică“. „În fiecare orăşel am pus dascăli atât de limba ţării cât şi de limba slavonească pentru ca să înveţe băieţii cunoştinţele elementare, că ajungând aceştia în vârstă să nu fie ignoranţi“, scria domnul. Studiile se făceau în cinci cicluri de câte trei ani. Se introduce şi studiul limbilor occidentale.

Războaiele care au urmat au dezorganizat din nou şcoala. Şi-a reluat activitatea în 1791. Noul domn, Mihai Suţu, îşi instala Curtea în localul Academiei şi muta instituţia la Mănăstirea „Domniţa Bălaşa“, provocând mari greutăţi în funcţionarea Academiei.

Domnul Alexandru Moruzi (1793 – 1796 şi 1799 – 1801) introduce pentru prima oară examenele publice pentru verificarea cunoştinţelor elevilor. Abia îşi recăpătase Academia strălucirea, atrăgând elevi din toate ţările balcanice, că un nou război ruso-otoman a lovit ţara. Noul mitropolit, Ignatie, reuşeşte din nou să o revigoreze. El decide ca examenele să fie publice şi să asiste populaţia Capitalei. La sfârşitul examinării, mitropolitul le-a dat profesorilor ceasuri scumpe şi elevilor cărţi cu dedicaţie.

Dar vremea învăţământului în alte limbi decât româna se sfârşise. În 1817 eforii şcolii înaintează lui vodă Caragea cererea să se înfiinţeze un liceu în limba română, pe care îl întemeiază peste un an Gheorghe Lazăr. Primii profesori la şcolile româneşti de după 1821 sunt absolvenţi ai Academiei domneşti, precum Ion Heliade Rădulescu sau Eufrosin Poteca.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
Radio România București FM
Prezentator / voice over – Alex Minculescu
Operator video / editor video – Cosmin Boroiu
Coordonator proiect – Alex Minculescu, Vicențiu Andrei

Lasă un răspuns