Teatrul Naţional (Iaşi şi Bucureşti) – semnele redeşteptării naţionale

175
0
DISTRIBUIȚI

La noi teatrul a fost unul dintre semnele redeşteptării naţionale. Primul care a pomenit de un teatru naţional a fost Ion Câmpineanu, unul dintre liderii partidei naţionale şi participant la Revoluţia din 1848. De altfel, după revoluţie s-a interzis tipărirea cuvântului „naţional“ pe afişele care anunţau piese de teatru.

Gheorghe Asachi a organizat primul spectacol în limba română, jucat de români. A făcut-o pentru „a face o breşă în acea streinomanie, adresând limba patriei către inimi patriotice“. Constantin Ghica i-a pus casa la dispoziţie. Asachi a improvizat scena, a tradus piesa, a fost regizorul, autorul schiţelor de decor şi costumelor, a suportat cheltuielile pictorului decorator şi plata maşinistului. Mirtil şi Hloe, scrisă de francezul Florian,a fost prima piesă reprezentată în limba română. La spectacolul care a avut loc în seara zilei de 27 decembrie 1816 a asistat, printre alţii, mitropolitul Veniamin Costache. Unii dintre spectatori au plâns, emoţionaţi. Peste doi ani, la Bucureşti, la Sfântul Sava, Gheorghe Lazăr a organizat cu elevii săi primele spectacole de teatru în limba română. În seara zilei de 29 august 1834, în sala teatrului lui Momulo (clădit de bucătarul italian cu acelaşi nume), aflată la intersecţia străzilor Edgar Quinet cu Academiei, ticsită, „pentru întâia dată de când exista România s-a văzut un teatru românesc [adică s-a jucat o piesă într-o sală de teatru], artişti tineri români, muzică militară românească […]. Se ridică cortina; când am dat cu ochii de public, am ameţit; lăcrimile şi sudorile mă înăduşeau, Aristia era sufleru; el strigă: «Curaj, nu mă lăsaţi, copii!»“, povestea unul dintre eroii serii. A fost un succes deplin.

Ciudăţenia face ca la Bucureşti să avem clădirea Teatrului Naţional înainte să avem un teatru naţional. Se începuseră lucrările la clădirea Teatrului Mare, cum i s-a spus iniţial, dinainte de revoluţia din 1848. Au fost reluate în 1850. Arhitectului i s-a cerut să mărească de la 500 de locuri la 1.000 capacitatea sălii. Cum temelia fusese deja turnată, n-a avut altă soluţie decât să micşoreze culoarele, vestibulele, foaierele şi să ridice trei rânduri de loji. Grigore Alexandrescu îi scria lui Ion Ghica că întrucât sumele înghiţite de noua construcţie erau prea mari, s-a constituit o comisie care să cerceteze „unde s-au ascuns aceşti bani. Dar este de crezut a nu se vătăma nimeni cu aceasta, căci la noi toate se fac cu forme“. Nota şi Constantin Nottara: „Şi zidurile creşteau pe fiece zi, carele cu cărămidă şi var, precum şi cele cu buşteni se ţineau lanţ, afară de acelea cari făceau la dreapta şi la stânga, pe lângă clădire, de se duceau pe furiş să se descarce în unele curţi, pentru nevoia altor clădiri particulare.“

Teatrul a fost gata la sfârşitul lui noiembrie 1852 şi inaugurarea s-a făcut în seara de 31 decembrie acelaşi an, cu o piesă în folosul săracilor Capitalei, în prezenţa lui Vodă Ştirbei. Cezar Bolliac povesteşte momentul în Trompeta Carpaţilor: „Inaugurarea aceasta se făcu; însă ea se făcu pe tăcute, cu sfială, fără prologuri, fără imnuri patriotice, care fură toate contramandate; orice aluzie la o serbare naţională era înăbuşită [de teama Rusiei şi a Porţii]. La şapte ore şi jumătate sala era plină şi strălucea în toată splendoarea ei. Afluenţa publicului fu atât de mare, încât preţul unui bilet de intrare se urcă până la un galben pentru un loc de parter. Lojile scânteiau de luxul poleielilor şi de toaletele elegante ale doamnelor, ale căror parure preţioase reflectau razele nenumăratelor lumini şi semănau ca nişte fluturi într-un stup de albine. […] Erau reprezentate toate forţele şi toate graţiile, de la dama de rang înalt cu fruntea scânteind de briliante, până la modesta burgheză în bonetă de tulpan alb şi în rochie simplă de muselin. Ici şi colea printre fracurile moderne abia se mai zărea câte o pulpană de anteriu, câte un colţ de giubea, tristă rămăşiţă a timpilor trecuţi […]. Cele trei lovituri ale regizorului dădură semnalul de începere; se făcu un minut tăcere şi auzirăm cu nespusă plăcere preludiile unui flaut […] care făcu să răsune în majestuoasa sală nişte tonuri suave, dulci şi prelungite. Un tunet de aplauze şi de strigăte de «bravo» acoperiră ultimele vibraţii. Cortina se ridică şi reprezentaţia se începu cu piesa intitulată Zoe.“

Francezul Ulysse de Marsilliac scria că sala Teatrului cel Mare din Bucureşti „era foarte dichisită, proaspăt zugrăvită şi poleită, dar era minunată, căci sala de spectacol de la Bucureşti este una din cele mai frumoase din Europa […]. Locurile nu sunt făcute cu economie, toată lumea se aşază comod.“ Ferdinand Lasalle, filosoful socialist german, considera că „splendoarea sălii şi splendoarea costumelor întrec ce poţi vedea în teatrele germane, afară de opera din Berlin. Dresda şi alte multe oraşe nu se pot asemăna“, iar F. Damé, un alt francez trecător prin Bucureşti, îl considera „prin mărime şi dimensiuni, al treilea teatru din Europa.“ Splendoarea avea să dispară sub bombele germane, în august 1944.

Abia în 1877, prin votarea Legii teatrelor, alcătuită de Ion Ghica şi Petre Grădişteanu, a luat fiinţă sub forma unei Societăţi dramatice, la 1 martie, Teatrul Naţional din Bucureşti. La Iaşi se constituie Societatea dramatică doi ani mai tarziu abia în 1879. Prima reprezentaţie a acesteia are loc la 26 octombrie 1879 şi este închinată sărbătoririi lui Vasile Alecsandri, care câştigase concursul literar al întregii latinităţi, organizat în oraşul Montpellier, de Societatea pentru studiul limbilor romanice. Clădirea Teatrului Naţional din Iaşi a fost inaugurată la 1 decembrie 1896.

La serbarea încoronării din 1881, când România a fost proclamată regat, după carul alegoric al agriculturii venea cel al Teatrului Naţional. „Aşa a fost înţeles rolul Teatrului Naţional: ca o mare şcoală a naţiunii“, scria Ioan Massoff, autorul celei mai complete istorii a teatrului românesc.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România București FM
Prezentator / voice over – Alex Minculescu
Operator video / editor video – Cosmin Boroiu
Coordonator proiect – Alex Minculescu, Vicențiu Andrei

Lasă un răspuns