Divanurile ad-hoc și rolul lor în revizuirea Regulamentelor Organice

226
0
DISTRIBUIȚI

A trebuit mai întâi ca ideea difuză a originii comune şi unităţii de neam a românilor să capete forma scrisă prin cronicari şi primii savanţi din principate. Apoi, din scrierile învăţaţilor, ideile au trecut în programele politice de la 1848. Condiţiile pentru unirea românilor (sau măcar a unei părţi a lor, deocamdată, din cauza condiţiilor politice) erau coapte. Mai lipsea doar să convingem puterile europene că Principatele Unite erau soluţia pentru ghemul de probleme cu care se confruntau aici, la vărsarea Dunării în Marea Neagră. „Ocazia, iar nu cauza“, cum scria Nicolae Bălcescu, a constituit-o Războiul Crimeii. Avea să se stabilească atunci un model ce poate fi cu uşurinţă identificat în toate marile momente ale istoriei noastre ce vor urma: vom reuşi să ne atingem idealurile naţionale atunci când Rusia va fi în conflict cu Europa sau în mari dificultăţi.

Pentru a convinge Europa, fruntaşii revoluţiei de la 1848, exilaţi, dezvoltă o vie activitate de propagandă. Au militat în Comitetul central democratic european, înfiinţat la Londra, în iunie 1850, de Giuseppe Mazzini, care grupa reprezentanţi ai revoluţionarilor francezi, germani, polonezi, unguri. Şi-au creat bune legături în Apus, în special printre intelectuali (C.A. Rosetti la Paris, D. Brătianu la Londra, Ion Maiorescu în Germania), la care au putut apela apoi în momentele dificile care au premers unirea.

Raţiunea profundă a Războiului Crimeii l-a constituit faptul că Occidentul a înţeles că trebuia să bareze drumul Rusiei către Strâmtori, mai ales după ce Rusia se infiltrase puternic în Orientul Apropiat. Pretextul a fost disputa pentru Locurile Sfinte (Ierusalim şi Bethleem) dintre Rusia (ortodoxă) şi catolici (sprijiniţi mai ales de Napoleon al III-lea). În 1853, Rusia ocupă Principatele şi ajunge la Gurile Dunării. Trupe franco-engleze debarcă în Dobrogea. Dar occidentalii preferă să mute greul bătăliilor în Crimeea. Căderea Sevastopolului duse la încheierea păcii, la Paris, la 30 martie 1856.

Prin acest tratat se înlătura protectoratul rusesc asupra Principatelor, ele rămânând numai sub suzeranitatea Porţii şi având garanţia marilor puteri europene. Regulamentele Organice urma să fie revizuite potrivit cu dorinţele românilor. În acest scop, trebuia să se convoace, în fiecare principat, câte un divan ad-hoc, reprezentând toate clasele societăţii. Dorinţele acestor divanuri aveau să fie examinate de puterile europene şi hotărârea finală să fie consfinţită într-o Convenţie, care urma să se încheie tot la Paris. În sfârşit, se prevedea libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre.

În vreme ce în Ţara Românească tabăra unionistă nu întâmpina mari probleme, în Moldova, caimacamul Nicolae Vogoride era făţiş contra unirii, sperând să primească el firman de domnie. A falsificat în aşa fel listele de alegători pentru divanul ad-hoc, încât a rezultat unul care îi era vădit favorabil. Proteste, memorii şi plângeri arătând samavolniciile produse şi cerând anularea alegerilor au curs către comisia din Bucureşti, instituită prin tratatul de la Paris, care avea menirea să supravegheze corectitudinea alegerilor. Decisivă a fost acţiunea Cocuţei Conachi Vogoride, soţia caimacamului. Ea a pus la dispoziţia unioniştilor o parte a corespondenţei soţului cu Poarta, din care rezultau limpede malversaţiunile comise.

Franţa, Rusia, Italia şi Prusia au informat Poarta că dacă alegerile nu sunt anulate, vor rupe relaţiile diplomatice. Deblocarea situaţiei a venit de la întâlnirea împăratului Napoleon al III-leacu regina Victoria a Angliei, la Osborne – un castel pe coasta insulei Wight, din Canalul Mânecii –, la 25 iulie/6 august 1857. Acolo s-a găsit o soluţie de compromis: Anglia accepta anularea alegerilor din Moldova, iar Franţa se mulţumea doar cu o unire parţială, cele două Principate urmând a avea „instituţiuni organice similare“.

Expunerea de motive a rezoluţiei divanului ad-hoc din Moldova, redactată de Kogălniceanu, rezumă esenţa deciziei luate de adunările din cele două ţări: „Dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hotărâtă de toate generaţiile trecute, aceea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care, împlinită, va face fericirea generaţiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legiuită şi neapărată, pentru că în Moldova şi în Valahia suntem acelaşi popor, identic ca niciunul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, acelaşi istoric, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeiuri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfârşit, aceeaşi misie de împlinit.“ Trebuie subliniat şi că pentru prima oară, erau aleşi într-o mare adunare deliberativă şi reprezentanţi ai ţărănimii, cel mai cunoscut fiind, desigur, cel imortalizat de Ion Creangă: Moş Ion Roată.

Primind cele două rezoluţii ale Divanelor ad-hoc, comisarii redactară raportul lor, în baza căruia, la 7/19 august s-a semnat Convenţia de la Paris care stabilea viitorul statut al Principatelor. Cele două ţări urma să poarte numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Rămâneau sub suzeranitatea Porţii şi sub garanţia colectivă a marilor Puteri. Fiecare ţară îşi avea domnul ei. Toţi cetăţenii vor fi egali în faţa legilor: privilegiile şi rangurile de boierie se desfiinţează. Prin această Convenţie, care devine noua constituţie a Principatelor, era deschisă calea spre unire. Rămânea ca inteligenţa politică a elitei româneşti să găsească soluţia pentru a o face efectivă.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România București FM
Prezentator / voice over – Alex Minculescu
Operator video / editor video – Cosmin Boroiu
Coordonator proiect – Alex Minculescu, Vicențiu Andrei

Lasă un răspuns