Carol I devine domnitor al României – Inteligenţa deciziei de a aduce un principe străin

408
0
DISTRIBUIȚI

Nu o să ştim probabil, niciodată, dacă într-adevăr Cuza dorea să abdice, pentru a permite aducerea unui principe străin pe tron, sau complotiştii care l-au înlăturat au avut dreptate să se teamă că îşi dorea domnia pe viaţă. În mod sigur, problema succesiunii trebuia rapid rezolvată, căci exista pericolul real al ruperii Unirii abia înfăptuite.

Locotenenţa domnească s-a gândit mai întâi la prinţul Filip de Flandra, alegere neinspirată, căci era nepot al lui Ludovic Filip, iar casa de Orleans era pretendentă la tronul lui Napoleon al III-lea. La 14 martie agentul României la Paris, Ion Bălăceanu, trimitea o telegramă în care menţiona numele lui Carol de Hohenzollern ca posibil candidat, propunere de inspiraţie franceză. Carol era rudă cu Napoleon al III-lea. Curând, şi Marea Britanie susţinea candidatura.

Ion C. Brătianu a înţeles rapid avantajele candidaturii, căci avea din start asigurat sprijinul Parisului, Londrei şi al Berlinului. La 18 martie a ajuns la Düsseldorf pentru a cere consimţământul lui Carol Anton de Hohenzollern ca fiul său să ia coroana Principatelor Unite. Carol I nota peste ani: „Brătianu făcu cea mai bună impresie asupra prinţului şi familiei princiare, atât din cauza exteriorului său simpatic, cât şi a însuşirilor de om de stat de care dăduse dovadă în aceste conversaţii.“ Brătianu a telegrafiat la Bucureşti: „Carol de Hohenzollern primeşte coroana fără condiţiuni.“ Ceea ce nu era adevărat, căci şi el, şi tatăl său încă ezitau, aşteptând binecuvântarea regelui Prusiei. Ea nu a venit direct, dar într-o întrevedere cu cancelarul Bismarck, acesta l-a îndemnat pe Carol să ia hotărârea îndrăzneaţă de a pleca direct spre România. Bismarck îi explică că Prusia nu poate oficial să îi susţină candidatura. „Eu, ca prim-ministru, aş fi silit să votez în contra alegerii dumitale, oricât de greu mi-ar fi, căci nu aş putea să provoc acum o ruptură cu Rusia.“ Trecuse vremea când Bismarck putea să scrie: „Gurile Dunării au prea puţin interes pentru Germania! De 10.000 de ori mai mult are Marea Adriatică şi stăpânirea engleză asupra Insulelor Ionice şi Moreii.“ Peste ani, şi Carol I nota: „România a ajuns un membru, şi nu cel mai neînsemnat, în lanţul care opreşte pe tulburătorii păcii de la Răsărit şi Apus de a-şi realiza relele lor intenţii […] ţara ce stă de-a curmezişul Gurilor Dunării, care sunt marele nod european al tuturor căilor Rusiei spre Peninsula Balcanică şi, pe de altă parte, spre Apus, până în inima Germaniei.“

Locotenenţa Domnească a publicat la 30 martie 1866 Proclamaţia către popor, prin care recomanda alegerea prin plebiscit a principelui Carol de Hohenzollern ca domnitor al României. Plebiscitul a început la 2 aprilie şi s-a terminat la 8 aprilie. Au fost 685.969 voturi pentru şi 224 contra.

La 19 aprilie 1866 revenea la Düsseldorf I.C. Brătianu, însoţit de dr. Carol Davila. Întâlnirea cu Carol durează două ore şi jumătate. Davila îi arată o hartă a Principatelor Unite şi îi subliniază că teritoriile din jur, Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia, sunt locuite de români „şi de aceea vor trebui să se încorporeze odată la Principatul România“. A doua zi, Carol le spune că acceptă şi se pune la cale planul pentru a ajunge în ţară. Deşi trebuia păstrat cel mai deplin secret, soseşte o telegramă din Turnu Severin prin care Carol este felicitat pentru apropiata sosire.

Voiajul l-a făcut sub numele Karl Hettingen, sub pretextul unor afaceri la Odessa. La Salzburg, la graniţa cu Austria, un funcţionar vamal îl întreabă cum îl cheamă. Prinţul uitase sub ce nume fals călătorea. Intervine unul dintre însoţitori, care îi întinde funcţionarului un sac de voiaj şi spune: „Am de declarat nişte ţigări!“. Carol capătă astfel răgazul să scoată paşaportul şi să-şi citească numele. La Buziaş, într-o seară, într-o cârciumă unde lua masa, asistă la discuţii: „Noul prinţ va ajunge tot atât de imposibil ca şi Cuza“ sau „N-o să treacă mult şi o să-l gonească românii şi pe acesta“. La Buziaş se urcă pe vaporul care urma să îl ducă la Turnu Severin şi pe Brătianu. Odată coborâţi pe uscat în portul românesc, „Brătianu scoase pălăria, făcu front în faţa prinţului său şi-l rugă să se urce într-una dintre trăsurile care aşteptau. […] Prefectul rămase ca picat din nori când Brătianu îi spuse cine era tânărul bărbat care sosise“.

Drumul până la Bucureşti şi primirea în Capitală au fost un adevărat triumf. La intrarea în Bucureşti, pe când era aclamat de popor, se porni o ploaie torenţială, „cea dintâi care stropea şi răcorea ogoarele României, uscate de trei luni – o întâmplare fericită, care făcu adâncă impresie“. Mergând pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de azi), au trecut pe lângă o casă lângă care „era postată o gardă de onoare cu steag. Prinţul întrebă pe însoţitorii săi [în franceză]: «Ce este în această casă?». Generalul Golescu răspunse cam încurcat: «Este palatul». Prinţul Carol crezu la început că nu-l înţelesese bine şi-l întrebă cu îndoială: «Unde este palatul?» – ceea ce puse pe general în şi mai mare încurcătură. Arătă spre casa simplă cu un singur etaj. “De la ferestrele palatului, nota Carol în memorii, se vedea „o piaţă deşartă, murdară, unde se aşezaseră nişte ţigani şi porcii se tăvăleau prin noroi“. Când şi-a încheiat domnia, în locul vechilor case Golescu se înălţa un palat demn de un cap încoronat, peste drum străjuiau Fundaţiile Regale, porcii şi bălţile dispăruseră din piaţă.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România București FM
Prezentator / voice over – Alex Minculescu
Operator video / editor video – Cosmin Boroiu
Coordonator proiect – Alex Minculescu, Vicențiu Andrei

Lasă un răspuns