Ion Luca Caragiale – Rolul lui a fost de a contribui la însănătoşirea vieţii publice

194
0
DISTRIBUIȚI

„De ce să ne facem spaimă şi inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă, nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii şi nici n-ar putea fi altfel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi; oamenii sunt peste tot oameni. […] Aşadar, să nu ne mai facem inimă rea şi spaimă, gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă; nu e pân-acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu ştie de cine să asculte, fiindcă nu are deocamdată încredere în nimini.“ De la aceste rânduri desprinse dintr-o scrisoare a lui Caragiale către Alexandru Vlahuţă ar trebui să înceapă analiza operei marelui scriitor şi, implicit, justificarea includerii creaţiei lui printre momentele esenţiale ale istoriei noastre. „Un mare scriitor vede adânc şi opera lui, fiind o creaţie, e totdeauna şi cel mai acut document“, scria George Călinescu.

Lumea lui Caragiale a fost diferit interpretată: de la o satiră fără finalitate, o colecţie de imbecili şi imorali (E. Lovinescu), la o lume paradisiacă, fără griji şi fără probleme (Mihai Ralea). Piesele sale au fost fluierate la premieră. Un anonim cronicar scria, la 24 ianuarie 1879, încercând să convingă despre caducitatea tipurilor caragialiene: „Biciuieşte numai defecte trecătoare, ridicole, efemere. Ea [comedia] va fi înţeleasă, gustată, aplaudată cât acele defecte şi acele ridicole vor subzista.“ În 1891 este respins de la premiul Academiei după intervenţia lui D.A. Sturdza. În 1904 este silit să se mute la Berlin, în urma unor acuzaţii nedrepte de plagiat.

Când i s-a reproşat că abordează doar realul imediat, a replicat: „Viaţa banală a mea, a noastră, a tuturor românilor, iată ce mă interesează, iată ce-mi atrage irezistibil atenţia… Ferice de cei ce pot să privească sus, nesimţind pe ce calcă jos! Ferice de ei! Groase tălpi trebuie să aibă!“.

„Buba“ societăţii o considera educaţia precară primită în familie, incultura celor chemaţi în slujbe publice, dezinteresul funcţionarului public faţă de cel în slujba căruia era pus. În piesele lui Caragiale, ziarul ocupă un loc principal. Rică Venturiano şi Nae Caţavencu, două personaje principale, sunt ziarişti. Primul îşi consemnează în gazetă crezul: „Dumnezeul nostru este poporul: box populi, box dei! Noi n-avem altă credinţă, altă speranţă decât poporul! Noi n-avem altă politică decât suveranitatea poporului.“ În Conu Leonida faţă cu reacţiuneaziarul este autoritatea supremă prin care se instituie realitatea și care o guvernează pe aceasta. În O noapte furtunoasă ziarul este citit după un adevărat ritual, iar de înţeles înţelege fiecare ce îşi doreşte. Lipsa de profesionalism a presei este şi subiectul câtorva momente şi schiţe: Reportaj, Ultima oră, Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii.

Nici politicianismul şi incoerenţa unor politicieni nu scapă ironiei lui usturătoare. Farfuridi, în discursul său, este monumental: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo, şi anume în punctele… esenţiale“. Şi tot lui îi aparţine şi remarca următoare: „Am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători“. Deviza lui Caţavencu este: „România să fie bine şi tot românul să prospere.“ Iar Agamiţă Dandanache este împăcat cu el însuşi: „Şi eu, în toate camerele, cu toate partidele, ca românul imparţial!“. În Orientale, sub pretextul de a ironiza corpurile legiuitoare din Turcia, îşi vizează contemporanii: „Geanabet Eddin: Am onoarea a propune următorul meremet la art. unic: Art. unic Cât ţin vacanţele parlamentare, senatorii şi deputaţii primesc diurna împătrită. Voci: Prea mult, bre! Nu fii botos! Geanabet Eddin: … întreită ca pe timpul sesiunii. (Aplauze prelungite).“

Corupţia minează societatea şi instituţiile. Prefectul Tipătescu este înţelegător faţă de poliţistul Pristanda, care fură pe faţă în afacerea cu steagurile puse prin oraş: „Nu mă uit dacă se foloseşte şi el cu o para, două… mai ales un om cu o familie grea“. În Conu Leonida faţă cu reacţiunea, când află că tocmai poliţistul a fost cel care a slobozit focurile de pistol peste noapte, Eftimiţa îi atrage atenţia lui conu Leonida că nu e voie de la poliţie să tragi cu pistolul în oraş; acesta îi răspunde: „Apoi bine, nu vezi dumneata că aici a fost chiar poliţia în persoană… “Pristanda se scuză în faţa lui Caţavencu, după ce l-a arestat la ordinul lui Tipătescu şi l-a eliberat la cel al lui Zoe: „Să pardonaţi, în consideraţia misiei mele, care ordonă să fim scrofuloşi la datorie“. Iar Caţavencu, cu înţelegerea superioară a mecanismelor constituţionale la români: „Adică noi nu ştim cum merge poliţia? Într-un stat constituţional un poliţai nu e nici mai mult nici mai puţin decât un instrument!“

Aspru este Caragiale şi cu românul în general. Conu Leonida îşi îndemna soţia d’intâi: „Hai şi noi pe la rivuluţie“. Ce-şi doreşte românul? „Nu mai plăteşte niminea bir […] fieştecare cetăţean ia câte o leafă bună pe lună, toţi într-o egalitate“. „Pupă-l în bot şi papă tot!“, îi spune soţia lui Pristanda.

Dar în final totul se termină cu bine: „Pupat toţi piaţa endependenţi“. Sau cum îi spune Caţavencu lui Tipătescu, la sfârşitul piesei: „Să mă ierţi şi să mă iubeşti pentru că… toţi suntem români!“.

„Rolul lui a fost de a contribui în parte la însănătoşirea vieţii noastre publice. Şi, în fond, în dramaturgia lui nu e răutate, ci iubire“, scria Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Reșița
Prezentare, voice over – Valentina Adam
Editor video – Tiberius Adam
Coordonator proiect – Laura Sgaverdea

Lasă un răspuns