Autocefalia Bisericii Române

208
0
DISTRIBUIȚI

După Războiul de Independenţă, s-a pus şi problema recunoaşterii ecumenice a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Dar să lămurim mai întâi ce înseamnă autocefalie. Biserica autocefală îşi are propria organizare, fără ca vreo altă biserică să aibă dreptul să poată interveni. Biserica autocefală se eliberează de cele trei servituţi: poate pregăti singură Sfântul Mir, nu solicită aprobare pentru instituirea primului său ierarh din altă parte şi îşi hirotoneşte singură conducătorul.

Consfinţirea autocefaliei a fost pregătită încă din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Secularizarea averilor mănăstirilor închinate a pus problema independenţei bisericeşti pe un curs ireversibil. Prin Decretul domnesc nr. 27 din 18 martie 1863 s-a stabilit că limba română era limba cultului în toate bisericile din România. La sfârşitul anului 1864 s-au promulgat trei legi care priveau reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române, a cărei unificare după Unirea din 1859 nu se realizase încă. La 3 decembrie 1864 se promulga Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale. Din primul articol se arăta că Biserica Ortodoxă Română „este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină“.

Ideea era reluată în Constituţia din 1866, unde se preciza că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor“.

Odată cu câştigarea independenţei, recunoaşterea autocefaliei se impunea. Patriarhul de la Constantinopol nu dorea însă ca acest lucru să se întâmple. La 13 februarie 1879, Ioachim al III-lea îi scria lui Calinic Miclescu, mitropolit primat, că legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române dată în 1872 se baza pe ceva inexistent: autocefalia Mitropoliei Ungrovlahiei. Calinic îi răspundea: „E de-ajuns a invoca faptul că România e un stat independent în toate privirile, pentru a demonstra că autocefalia Bisericii noastre este un fapt incontestabil şi indiscutabil“.

La 25 martie 1882, mitropolitul primat Calinic Miclescu, împreună cu toţi ierarhii români, sfinţea pentru prima dată la noi Sfântul şi Marele Mir. Era cea mai clară afirmare a autocefaliei. Ioachim al III-lea adresa ierarhilor români o scrisoare sinodală, prin care califica acţiunea Sinodului român drept necanonică şi acuza clerul român de inovaţii, precum botezul prin stropire şi nu prin afundare. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a luat în discuţie această scrisoare la 23 octombrie 1882. O comisie alcătuită din membri ai Sinodului a fost însărcinată să alcătuiască un raport, în care se arăta: „Românii n-au primit botezul şi doctrina creştină de la Constantinopol, nici pe întâii lor episcopi.“ Se preciza apoi că Ţările Române au refuzat ascendenţa Patriarhiei de Constantinopol pe toată durata Evului Mediu. „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pe temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislaţiei noastre moderne, pe temeiul demnităţii statului român şi al demnităţii naţiunii române, declară sus şi tare că Biserica Română Ortodoxă a fost şi este autocefală în cuprinsul teritoriului României şi nicio autoritate bisericească streină nu are drept a ne impune ceva.“

La 10/22 decembrie 1883 patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea avea o întâlnire cu reprezentantul diplomatic al României la Istanbul, Petre Mavrogheni. Patriarhul recunoştea că în urma dobândirii independenţei, era firesc ca Biserica Ortodoxă Română să capete autocefalia, aşa cum se întâmplase cu biserica Greciei (1850) sau a Serbiei (1879). Mavrogheni arăta că situaţia de fapt data de 17 ani şi era greu de crezut că astăzi capii bisericii ar putea fi convinşi să vină să ceară Patriarhiei Ecumenice recunoaşterea formală. Invoca trimisul român şi un argument care trebuia să îl convingă pe patriarhul ecumenic să aplaneze cât mai curând conflictul: propaganda ruso-bulgară şi cea catolică, ce îi săpau foarte tare autoritatea în Balcani.

Dar abia noul patriarh al Constantinopolului, Ioachim al IV-lea (1884-1886), a fost de acord să reia discuţiile privind autocefalia. La 25 decembrie 1884 Mavrogheni a fost vizitat de Constantin Calliadi Bey, unul dintre consilierii patriarhului, care i-a spus că Ioachim al IV-lea era bucuros să recunoască autocefalia, dacă i se adresa o cerere în acest sens din partea Bisericii Ortodoxe Române şi alta din partea guvernului. Patriarhul ecumenic dorea să consolideze unirea spirituală a ramurilor Ortodoxiei, în contextul pericolului panslavismului, al cărui instrument servil devenise Biserica rusă. A urmat o corespondenţă susţinută cu Bucureştiul, purtată în mare discreţie, pentru a conveni asupra textelor cererilor Bisericii ortodoxe Române şi ale guvernului, cât şi asupra aceluia al tomosului (actului) patriarhal de recunoaştere a autocefaliei.

La 24 aprilie, Sinodul Patriarhiei Ecumenice era convocat în şedinţă secretă pentru a-şi da acordul, iar pentru ziua următoare în sesiune solemnă pentru semnarea tomosului. La 1 mai 1885 se deschideau lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. D.A. Sturdza, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, transmitea mesajul regelui Carol I, care marca semnificaţia momentului.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România București FM
Prezentator / voice over – Alex Minculescu
Operator video / editor video – Cosmin Boroiu
Coordonator proiect – Alex Minculescu, Vicențiu Andrei

Lasă un răspuns