Traian Vuia, primul zbor – 1906

204
0
DISTRIBUIȚI

În 1902, când a plecat la Paris, Traian Vuia i-a spus mamei: „Nu plânge, mamă, că mă duc departe, dar vei auzi de mine lucruri frumoase şi nu mă voi întoarce de acolo de unde mă duc decât prin aer zburând cu o maşină pe care eu am să o fac.“

Pasiunea pentru zbor l-a determinat pe Traian Vuia să părăsească o promiţătoare carieră de avocat, începută sub oblăduirea lui Coriolan Brediceanu, şi să plece la Paris pentru a demonstra că viitorul zborului aparţinea aparatelor mai grele decât aerul, cu propulsie proprie. În realizarea visului său a primit sprijin material din partea lui Coriolan Brediceanu, a tatălui lui Petru Groza, a lui Nicolae Titulescu şi a altor români.

Într-o schiţă autobiografică, Vuia scria: „Maşina mea de zburat a fost concepută în iarna anului 1901-1902. […] Constatasem cu surpriză că există toate elementele pentru realizarea zborului mecanic şi mă întrebam de ce îşi pierd oamenii timpul cu baloanele dirijabile. […] Condus de entuziasmul şi de focul sacru al credinţei, ignorând greutăţile şi piedicile materiale, am continuat şi, în iarna 1902-1903, maşina era deja concepută în toate detaliile.“ La 16 februarie 1903 a prezentat Academiei Franceze de Ştiinţe un memoriu intitulat „Proiect de aeroplan automobil“. S-a constituit o comisie formată din cei mai renumiţi savanţi francezi, care a decis: „Realizarea şi rezolvarea problemei zborului cu un aparat mai greu decât aerul este o himeră. Această concepţie nu poate să izvorască decât dintr-un creier bolnav.“ Vuia nu a cedat şi la data de 7 august 1903, șase luni mai târziu, şi-a brevetat invenţia în Franţa.

A trecut apoi la realizarea practică a prototipului aparatului de zbor. Întreaga parte mecanică a maşinii sale a fost terminată în februarie 1905, dar cum epuizase fondurile, s-a văzut silit să amâne o vreme proiectul. În decembrie era gata şi a putut începe experimentele: mai întâi rulajul pe şosea, fără aripi. La prima experienţă, în decembrie 1905, pe un frig năpraznic, a răcit şi abia în februarie 1906 a putut relua. În acel moment, nimeni în Europa nu construise o maşină de zburat analoagă.

La 5 februarie trebuia să aibă loc un experiment cu aripile montate. Vântul foarte puternic a împiedicat acest lucru, dar cum se strânsese multă lume, inclusiv fotografi, a dat jos aripile şi a rulat tractat de elice. Ziarele au comentat evenimentul şi a primit numeroase mesaje. „Din Bucureşti am primit scrisori încurajatoare, exprimând dorinţa de a face din aceste experienţe o chestiune naţională, făcând multe promisiuni şi îndemnându-mă să refuz orice concurs străin, ceea ce am şi făcut.“ Evident că nu a primit niciun ajutor din partea guvernului român.

La 18 martie 1906 a reuşit experimentul cu aripile montate.Revista franceză L’Aerophile consemna astfel reuşita: „Zi frumoasă de primăvară, cer senin, albastru. Suflă puţin vânt de la nord-est în stânga pilotului. Aparatul a fost împins de la hangar pe şoseaua care duce de la Monteson la Sena. Cazanul a fost aprins pe la orele 3 şi după cinci minute pilotul şi-a ocupat locul pe scaunul de pilotaj, ţinând cu mâna stângă volanul de direcţie şi cu cea dreaptă deschizând vana gazului CO2 în motor. Aparatul s-a pus în mişcare, fără zgomot, accelerând viteza de înaintare. Pilotul lasă cu mâna dreaptă vana şi ia maneta de expansiune a gazului în motor. Maşina continuă accelerarea şi, după un parcurs de circa 50 m, pierde contactul cu pământul, fără ca pilotul să-şi dea seama de momentul decolării. Supleţea maşinii cu vapori s-a arătat în toată eleganţa ei. În acest răstimp, maneta de expansiune alunecă încetişor pe sectorul ei şi ajunge la punctul mort. Motorul se opreşte brusc. Elicea este calată şi vântul lateral suflă maşina în dreapta, izbind-o de un arbore, producând stricăciuni la aripa din dreapta şi la elice. Maşina cade, reia contactul cu solul, tot atât de frumos cala decolare. Aparatul se ridicase la circa un metru înălţime şi a parcurs cam 12 m în aer.“ Un alt ziar parizian titra Aeroplanul Vuia realizează un zbor plin de succes. „În orice caz, acest salt este un răspuns suficient pentru acei critici care au declarat că aeroplanul d-lui Vuia este prea greu şi că el nu se va ridica niciodată de la pământ.“

Noutatea pe care o aducea Vuia, pe lângă decolarea cu mijloacele de bord, era trenul de decolare/aterizare. Până atunci, fraţii Wright reuşiseră desprinderea de sol cu ajutorul unei catapulte. El a folosit un monoplan, cu o elice montată în faţă, cu ampenaj compus din profundor şi direcţie în spate.

Din păcate, Traian Vuia nu şi-a omologat la timp izbânda. Santos Dumont, care a asistat la zborul lui Vuia, a renunţat la zborul cu balonul. A zburat şi el, la 14 septembrie 1906, cu un aparat mai greu decât aerul, iar zborul său din 20 octombrie același an 1906 a fost omologat oficial ca fiind primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul. El s-a folosit de principiul stabilit de Vuia, potrivit căruia durata şi viteza de zbor erau determinate de puterea motorului.

La Expoziţia Internaţională de la Paris, din 1931, Brazilia a dat o recepţie în amintirea lui Santos Dumont, invitând şi Aeroclubul Franţei. Cei de acolo au crezut că ar fi potrivit ca şi pavilionul României să aranjeze o recepţie, ţinând cont că şi ţara noastră a avut un pionier al aviaţiei. Cum Dimitrie Gusti, comisarul pavilionului românesc, se îmbolnăvise grav şi cei care l-au înlocuit nu s-au arătat interesaţi, nu s-a făcut nimic.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Reșița
Prezentare, voice over – Valentina Adam
Editor video – Tiberius Adam
Coordonator proiect – Laura Sgaverdea

Lasă un răspuns