Salvarea Vienei, Pragăi şi a Budapestei de revoluţiile bolşevice

441
0
DISTRIBUIȚI

Unirea din 1918 a fost încununarea unui vis al românilor. S-a înfăptuit într-un context surprinzător de favorabil nouă, după ce în perioada anterioară am fost de mai multe ori pe punctul să pierdem şi statul care ne mai rămăsese neocupat de Puterile Centrale. Unirea a fost posibilă pentru că o elită politică şi intelectuală de excepţie a ştiut să mobilizeze la luptă pe români. Dar Unirea din 1918 a fost posibilă şi pentru că proiectul acesta al nostru a găsit sprijin puternic la marile puteri ale momentului. Ele au văzut atunci un rost pentru români în această parte a Europei, răvăşită de revoluţiile bolşevice. Au văzut că soldatul român, spre deosebire de cel rus, cel ungur sau austriac, de cel german nu a plecat urechea la chemarea revoluţiei bolşevice. Mai mult, soldatul român a salvat Viena de revoluţia bolşevică, a apărat Praga de „roşii“, a eliberat Budapesta de Béla Kun şi, alături de soldatul polonez, era gata să lupte contra Armatei Roşii. Un ofiţer britanic aflat în Basarabia în 1918-1919 spunea că nu poate fi subliniată îndeajuns importanţa armatei române pentru apărarea Europei întregi de bolșevici. El remarca excepționalul moral al soldatului român, care făcea ca încercările bolșevice de a recruta simpatizanți să fie fără sorți de izbândă.

În toamna lui 1918, Iuliu Maniu, care avea gradul de sublocotenent de artilerie, fiind în acelaşi timp şi responsabil cu problemele militare şi relaţiile externe în Comitetul Naţional Român Central, se afla la Viena. Misiunea lui era să constituie o armată românească din regimentele garnizoanelor Viena şi Praga. A convocat pe toţi ofiţerii români din cele două garnizoane şi le-a propus să constituie Sfatul soldaţilor români din Viena. Cei 100 de ofiţeri i s-au subordonat lui. La 1 noiembrie Maniu a mers la ministrul de Război austriac şi i-a cerut să recunoască Sfatul militar român şi să le pună la dispoziţie barăcile Regimentului 64, format din ardeleni, şi spaţii în clădirea ministerului. A căpătat şase încăperi la mezanin. Dispuneau de telefoane şi o maşină cu drapelul roşu, galben şi albastru. Au scos şi un Ziar al soldaţilor români, editat de un ziarist din Bucovina. Viorel Tilea, viitorul om politic şi diplomat, aflat atunci pe lângă Maniu, îşi amintea: „Într-una dintre zile s-au auzit împuşcături pe Ring. Un glonte a pătruns prin fereastra camerei secretarilor Consiliului Naţional Român de la Ministerul de Război austriac. Comuniştii reuşiseră să găsească arme şi începuseră atacul contra Reichstag-ului, Poştei şi Poliţiei, pentru a pune stăpânire pe întreaga Vienă. Poliţia era ca şi inexistentă şi efectivele ei insuficiente. Soldaţii austrieci fuseseră lăsaţi la vatră. Ministrul de Război austriac l-a căutat pe Iuliu Maniu şi i-a cerut ca Regimentul 64 şi alte unităţi militare româneşti să restabilească ordinea. Sub ordinele Consiliului Naţional Român, armata română a ieşit pe străzi, cu tricolorul în frunte, şi după lupte grele a readus liniştea“. Câteva zile ordinea şi siguranţa publică a Vienei au fost susţinute exclusiv de regimentul românesc. Plebea vieneză, gata de pradă, a fost liniştită, redusă la tăcere.

Revoluţia din Praga a izbucnit la 28 octombrie 1918. Se găseau acolo Regimentul sedentar 2 Braşov şi Regimentul sedentar 51 Cluj şi o parte a Regimentului 37 Oradea Mare. Trupe cehe nu erau. Erau însă unităţi ungureşti şi nemţeşti. Primul adjutant al Regimentului 2 Braşov era Alex. Şimon, care aluat comanda trupelor române, organizându-le în Legiunea română din Praga. A încheiat un acord cu cehii, potrivit căruia militarii români se angajau să asigure ordinea în Praga şi într-un diametru de 10 km împrejur.

Ion Clopoţel, redactorul şef al ziarului Românul, îşi amintea şi el: „Revoluţia a izbucnit în noaptea de 31 octombrie – 1 noiembrie. Cu iuţeală de fulger s-a răspândit victorioasă pe întreg întinsul monarhiei bătrâne. Au fost trei zile de jaf cumplit […]În ziua revoluţiei, soldaţii din cetatea de pe Murăş a Aradului părăseau serviciile şi de pe pod aruncau armele în apă. În garnizoana oraşului era multă armată şi populaţia oraşului tremura de groaza necunoscutului.“ Nemulţumit de noua linie de demarcaţie stabilită de Conferinţa de Pace de la Paris, guvernul Károlyi demisionează şi predă puterea „proletariatului popoarelor Ungariei“. Se naşte republica comunistă ungară. După izbucnirea revoluţiei bolşevice la Oradea, la 24 martie, liderii românilor au fost internaţi. La 20 aprilie orăşenii au trimis trăsuri şi alte vehicule ca să-i aducă pe soldaţii români, opriţi, din cauza oboselii, la Tileagd, atât erau de dornici să-i aibă în oraş cât mai repede, ca să potolească teroarea roşie.

Ca eliberatori au fost primiţi militarii români şi în Budapesta. Pe lângă teroarea fizică, regimul comunist instaurat de Béla Kun adusese şi o foamete cumplită. Bucătăriile de campanie ale armatei române au hrănit populaţia înfometată a oraşului. Peste ani, la iscălirea Pactului Anticomintern, ministrul de Externe ungar a ținut să accentueze (fapt care nu era trecut în discursul depus în prealabil) că poporul maghiar se poate mândri de a fi fost primul care a înlăturat o guvernare comunistă, spre disperarea ministrului de Externe român, Mihai Antonescu, care neştiind germana, a pus pe consilierii care îl înconjurau să-i traducă un text făcut de dânsul şi pe care l-a citit apoi. Dar momentul unei replici imediate fusese pierdut.

În perioada interbelică, s-a încercat crearea unui „cordon sanitar“, bazat pe Polonia şi România. Nu s-a reuşit. Proiectul a fost reluat, pe alte baze, în zilele noastre, sub forma Iniţiativei celor trei mări.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Tg. Mureș
Prezentare – Emanuela Aranyos
Operator video/editor video – Alin Mariș
Coordonator proiect, voice over – Nicoleta Ghișa

Lasă un răspuns