Inochentie Micu Klein și lupta pentru emanciparea politico-naţională a românilor ardeleni

2195
0
DISTRIBUIȚI

Promisiunile consemnate în prima Diplomă Leopoldină a Unirii, din 1699, dar mai ales în cea de a doua, din 1701, dată în favoarea „episcopului, popilor şi naţiunii valahe“, nu au fost puse în aplicare. Dieta şi „naţiunile“ recunoscute până atunci nu au vrut să accepte schimbarea şi mai ales acordarea de drepturi uniţilor de condiţie plebee. Curtea de la Viena, confruntată cu opoziţia Stărilor ardelene, nu se grăbea să pună în aplicare prevederile Diplomei. Cel care s-a luptat pentru ca prevederile Diplomei să devină efective, declanşând în 1729 lupta pentru emanciparea politico-naţională a românilor ardeleni, a fost Ioan Micu, devenit după călugărire Inochentie Micu, căruia i se mai spune şi Micu-Klein (în germană Klein înseamnă „mic“).

S-a născut la 24 iunie 1700. La Colegiul academic din Cluj l-a avut ca profesor pe Franciscus Fasching, care susţinea latinitatea românilor. La 25 februarie 1729 este numit de împărat episcop al Bisericii Unite. Din noul statut a pus tranşant problema drepturilor pentru românii uniţi promise prin Diplomele leopoldine. Adresează numeroase memorii împăratului, Guberniului, Dietei, cancelariei aulice, inclusiv papei Benedict al XIV-lea. Încearcă să obţină extinderea autorităţii episcopiei şi asupra românilor neuniţi. În 1742 se opune catolicizării românilor uniţi. Mută la Blaj sediul episcopiei unite şi o înzestrează cu o mănăstire şi o biserică catedrală, şcoli, tipografie, bibliotecă şi arhivă, transformând oraşul în centrul cultural al românilor transilvăneni. Şcoala era considerată principalul mijloc de ridicare a românilor. A trimis primii bursieri la Roma şi Viena. Cere o reprezentare generală a românilor, pe întreaga scară ierarhică şi în toate dregătoriile ţării: „să nu se hotărască nimic de noi fără de noi şi în absenţa noastră“.

Sub domnia Mariei Tereza (1740-1780) cere pentru clerul şi nobilimea greco-catolică recunoaşterea ca a patra naţiune politică, egală în drepturi cu celelalte trei din Principat. Prin aceasta, depăşea cadrul prevederilor Diplomei Leopoldine din 1701. În memoriile adresate Curţii de la Viena invoca vechimea şi originea romană a românilor din Transilvania. Drepturile românilor nu mai depindeau acum doar de confesiunea îmbrăţişată. Invoca aşadar prioritatea, romanitatea şi continuitatea românilor. Noţiunile istorice deveneau mijloace de luptă politice.

Şi-a îndreptat cererile direct împăratului, dar acesta, invocând respectarea autonomiei Principatului, le-a dirijat către Cancelaria Aulică Transilvăneană şi către Dietă, unde episcopul trebuia să le susţină personal, el fiind membru al acesteia din 1733. Cele două instituţii se opuneau cu înverşunare cererilor lui Inochentie Micu. Se contesta valabilitatea Diplomei Leopoldine, se invoca faptul că preoţii uniţi nu sunt sinceri în credinţa lor şi au făcut pasul doar din oportunism; românii sunt mulţi, dar o „plebe“ barbară, care nu poate forma o „naţiune“; sunt veniţi din Ţara Românească şi Moldova, nu locuitori din vechime ai ţării, înclinaţi spre toate nelegiuirile şi se sustrag de la dări. În 1733 Curtea de la Viena a cerut un recensământ, rezultând că românii uniţi reprezentau 85.857 de familii, adică o comunitate mai mare decât oricare dintre cele ale celor patru religii recepte luate separat

Curtea Mariei Tereza, implicată în războaiele cu Prusia, nu dorea să îşi îndepărteze Dieta Transilvaniei. Dar nu putea nici să ignore problemele semnalate de Inochentie Micu, căci punea în primejdie Unirea. Dieta întrunită la Sibiu, în 1744, la cererea Mariei Tereza, trebuia să fixeze statutul de drept al românilor uniţi. Dar discuţiile purtate în Dietă nu au ţinut cont de cererile împărătesei şi a fost respinsă ideea unei a patra naţiuni politice sau constituţionale. Doar cei de condiţie ecleziastică sau nobiliară beneficiau de drepturile naţiunii pe pământul căreia trăiau corespunzător statutului lor juridic. Reprezentanţii Stărilor au adoptat un protest vehement faţă de cererile românilor: „Episcopul şi clerul unit cer nişte lucruri, [pe] care nimenea nu le-a mai cerut niciodată de la străbunii noştri şi nu le va putea cere nici de la urmaşii noştri […] Cere ce, de fapt, clatină şi tulbură întreg sistemul acestei ţări, păstrat până acum în ordine bună atât în cele religioase, cât şi în cele politice şi economice. În fine, cere aceea ce clerului şi plebei valache, după firea ei prea bine cunoscută, nu i se cuvine niciodată.“

Profitând de izbucnirea unei răscoale conduse de un preot ortodox sârb, opozanţii l-au acuzat pe Inochentie că sprijină în ascuns acea mişcare. Inochentie a fost chemat la Viena. Înainte de a pleca, a convocat la Blaj, la 6 iulie 1744, un sinod lărgit, de clerici şi mireni, de la care a obţinut aprobarea pentru continuarea acţiunii sale. Sinodul convocat la Blaj a fost o adevărată reprezentanţă naţională, iar Inochentie se purta nu numai ca un şef religios, ci ca o adevărată căpetenie politică a poporului său obijduit.

Ajuns la Viena, a contestat competenţa comisiei care îl interoga şi a plecat în ascuns la Roma, cu speranţa că va căpăta susţinerea papei. Zadarnică speranţă. Mai mult, lipsit în exil de venituri, s-a văzut nevoit să demisioneze din funcţia de episcop al românilor uniţi, în 1751. A murit departe de ţară, la 23 septembrie 1768, la Roma, părăsit şi fără să îşi vadă atinse idealurile pentru care luptase toată viaţa. Reuşise însă să articuleze un program de revendicări politice, în baza căruia avea să se ducă în continuare lupta naţională.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Cluj
Coordonator proiect, prezentator – Andrei Huțanu
Operator cameră, editare video – Bogdan Vișan

Lasă un răspuns