Capitulaţiile – o dovadă a continuităţii statului la români în zorii epocii moderne

909
0
DISTRIBUIȚI

Slăbită în urma Războiului de şapte ani (1756-1763), Prusia s-a aliat cu Rusia Ecaterinei a II-a. Se angajau reciproc, printre altele, să îşi sprijine interesele teritoriale contra Poloniei. Pentru a contracara noua alianţă, Franţa şi Austria au determinat Poarta să declare război Rusiei, în 1768. În cursul războiului s-au avansat mai multe proiecte de împărţire sau de unificare a provinciilor româneşti, generate de taberele aflate în conflict. Împărăteasa Ecaterina a avansat „proiectul dacic“, prin care dorea să îşi creeze un avanpost contra Habsburgilor, dar şi a otomanilor. Evident, împăratul austriac Iosif al II-lea s-a opus. S-a conturat astfel „chestiunea românească“, ce avea să pătrundă tot mai mult în conştiinţa publică şi în proiectele politice europene, dar care a generat şi pe plan intern o reacţie naţională. La Congresul de pace de la Focşani, în 1772, pe lângă faptul că boierii din cele două Principate au cerut unirea, au adus în faţa marilor puteri şi textele „capitulaţiilor“ ce s-ar fi încheiat între Imperiul Otoman şi domnii români în decursul veacurilor. Conţinutul lor a fost acceptat, şi atunci, şi mai târziu.

După ce rolul istoric al „capitulaţiilor“ s-a încheiat şi românii au realizat Unirea din 1859, apoi au obţinut independenţa în 1877-1878, istoricii s-au putut apleca în mod critic asupra respectivelor documente. Şi au constatat că, în forma invocată de boierii din Moldova şi Ţara Românească în 1772, nu au existat vreodată.

Şi totuşi, ni s-au păstrat suficiente mărturii, şi din surse româneşti, şi din surse străine, care sugerau existenţa unor înţelegeri în baza cărora Ţările Române, deşi aflate sub suzeranitatea otomană şi având o serie de obligaţii financiare, economice şi militare faţă de Poartă, îşi păstraseră o largă autonomie internă. Cea mai veche menţiune internă este din 1542. Atunci, o solie trimisă de Petru Rareş în Polonia, condusă de hatmanul Vartic, îl informa pe regele polon că sultanul a încălcat „tratatul şi înţelegerile încheiate de înaintaşii săi cu moldovenii“. Cu jumătate de secol mai devreme, umanistul italian Filippo Buonaccorsi-Callimachus îi scria papei: „Valahii, după ce au respins armele şi încercările, s-au învoit [cu otomanii] prin tratate nu ca învinşi, ci ca învingători“. Şi Dimitrie Cantemir invoca vechile hrisoave şi „tocmeli“ cu Poarta, pentru a demonstra că aceasta nu şi-a respectat cuvântul. Şi totuşi, istorici români foarte serioşi spuneau că acele documente prezentate la Congresului de pace din 1772 nu erau adevărate. Şi aveau dreptate.

Abia cercetările efectuate în arhivele otomane au lămurit misterul. Potrivit concepţiei islamice, sultanul nu încheia tratate cu „necredincioşii“, pe care era dator să îi supună şi să-i aducă în Casa Islamului. Realităţile politice au impus găsirea unei soluţii pentru cazurile în care prea măritul padişah nu reuşea să cucerească deplin un popor sau un ţinut. În mărinimia sa, el putea să acorde, în mod unilateral, un semn al bunăvoinţei sale, sub forma unui ahidname. Acest act unilateral, potrivit dreptului islamic, era perceput în dreptul european (bizantin sau occidental) ca un act bilateral, rezultat al unei negocieri, ceea ce şi era în realitate.

Boierii români, nemaigăsind vechile ahidnamele, care în timp şi-au schimbat denumirea în berate sau hatişerifuri, le-au refăcut ad-hoc, sub forma unor acte care reproduceau „tractatele“ cu Poarta. Conţinutul lor era conform cu ceea ce se ştia că cuprinseseră actele acordate de sultani, dar forma era cea la îndemâna europenilor. Nicolae Iorga aprecia că această „convenţie durabilă“ intervenită între români şi otomani a fost una dintre „iniţiativele româneşti“ de istorie universală. Şi nu a fost singura soluţie găsită de domnii români pentru a „traduce“ în dreptul otoman realităţi din dreptul bizantin. Pentru a continua să îşi exercite drepturile de ctitori ai unor lăcaşuri de cult din cuprinsul Imperiului Otoman, au devenit timarioţi ai respectivelor biserici şi mănăstiri. Timariotul era, în Imperiul Otoman, cel care primea uzufructul unor posesiuni, fără a le stăpâni efectiv, căci singurul stăpân era sultanul. În această calitate, domnii români nu numai că nu au cerut ceva respectivelor aşezăminte, dar au putut interveni în favoarea lor la Poartă.

„Capitulaţiile“ sunt o dovadă a continuităţii statului la români în perioada medievală şi în zorii epocii moderne. Firesc deci ca existenţa lor să fie contestată de vecini sau foşti vecini ai noştri. După ce Rusia le acceptase când îi serveau interesele, istorici sovietici le-au contestat. De ce ne explică istoricul francez din secolul al XIX-lea Edgar Quinet: „Admit pentru o clipă, ceea ce este un neadevăr, că toate tratatele cunoscute prin care Moldo-Valahia şi-a păstrat autonomia şi suveranitatea s-ar fi pierdut […] Peste tot unde musulmanii au făcut o cucerire, au făcut-o în numele lui Allah; au alipit pământul supus pământului musulman, declarându-l în stăpânirea Dumnezeului din Coran. Iată de ce primul semn de proprietate sau numai de posesiune a fost construcţia moscheii […] Or, nimic asemănător nu se găseşte în principate […] Ce demonstraţie mai sigură că pământul românesc nu este şi nici n-a fost vreodată pământ musulman […] Provinciile Dunărene nu aparţin aşadar islamului; de unde rezultă tot atât de limpede că Islamul nu are nici un drept să cedeze, să înstrăineze sau să dea vreo parte din el. Cum de mahomedanismul a putut ceda Bucovina – Austriei şi Basarabia – Rusiei?“.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Constanța
Prezentare, voice over – Adelina Tocitu
Operator video/editor video – Bogdan Turlacu
Coordonator proiect – Dana Sterghiuli

Lasă un răspuns