Marea invazie mongolă din prima jumătate a secolului al XIII-lea – cu punctul culminant, campania când oştile mongole au străbătut Polonia, Ungaria şi au ajuns până în Boemia şi Moravia – a afectat şi teritoriile locuite de români. „Pax mongolica“ instaurată vreme de aproape 100 ani a însemnat impunerea unor dări populaţiei româneşti de dincolo de arcul carpatin.
Dar „pax mongolica“ a mai însemnat şi oprirea expansiunii Regatului catolic ungar dincolo de crestele Carpaţilor. Asemenea stăpânirii arabe sau otomane, stăpânirea orientală a tătarilor se mulţumea cu perceperea unui tribut, lăsând în schimb locuitorilor o largă autonomie şi dreptul de a-şi practica credinţa. Creştinaţi deja de aproape o mie de ani, românii au rămas de rit ortodox, la adăpostul „umbrelei“ tătare, putând parcurge cei de dincoace de Carpaţi şi drumul spre constituirea statelor medievale, spre deosebire de fraţii lor din Transilvania, pe care cucerirea maghiară i-a împiedicat să parcurgă acelaşi drum.
În fapt, şi Transilvania a profitat de „pax mongolica“, căci şi-a putut menţine autonomia în cadrul Regatului ungar. Eforturile regelui Andrei al III-lea de a limita drepturile nobililor transilvăneni nu au fost încununate de succes. Regele însuşi recunoaşte statutul aparte al Transilvaniei atunci când vorbeşte despre regnum nostrum (regatul nostru, adică Ungaria) şi regnum Transilvaniae. O lună mai târziu, în martie, are loc o adunare nobiliară convocată de rege, la care participă şi reprezentanţii românilor. În timp însă, drepturile românilor din Transilvania vor fi mult restrânse. Vor rezista ceva mai mult cei din „ţările“ de margine, din zona Carpaţilor, în vreme ce o parte din ce în ce mai importantă a nobilimii române se va maghiariza pentru a-şi putea menţine privilegiile. O altă parte va trece munţii, contribuind la formarea statelor feudale româneşti de la sud şi de la est de Carpaţi.
Fenomenul era consemnat în scrierile cronicarilor drept „descălecat“ şi devenea, până în epoca istoriografiei moderne, principalul motor al formării celor două state feudale româneşti, pe care cancelariile europene le numeau în epocă Valahii şi ca să le deosebească le spuneau Valahia Minor sau Valahia Major (ori Moldovalahia principatului estic).
Constituirea celor două state feudale româneşti a fost rezultatul unui proces intern de evoluţie economică, socială şi politică, aşa cum cercetările şi descoperirile arheologice au demonstrat. O dezvoltare posibilă şi datorită „umbrelei“ mongole, cum am pomenit deja, care a pus stavilă avansării regalităţilor ungară şi polonă, cel puţin în faza de constituire a celor două principate. Accelerată şi de segmentele unor importante drumuri comerciale ce străbăteau aceste teritorii, mai ales în cazul principatului de la est de Carpaţi. Negoţul desfăşurat de-a lungul acestora a permis acumulări monetare importante. O seamă de documente ale vremii amintesc de existenţa unor formaţiuni politice puternice, numite cnezate şi voievodate. Cel mai cunoscut document este probabil Diploma Ioaniţilor, din 1247, care ne prezintă situaţia existentă la sud de Carpaţi atunci când regalitatea maghiară a aşezat în zona Severinului pe cavalerii ioaniţi. Mai firave, mărturiile privind organizaţii politice la est de Carpaţi există totuşi. Potrivit cronicii lui Ottokar de Styria, voievodul Transilvaniei Ladislau Kan l-a reţinut pe Otto de Bavaria şi l-a trimis pe prizonier la voievodul valah ce stăpânea peste munţi, la începutul secolului al XIV-lea. Peste două decenii, izvoarele amintesc de contingente de oaste ce au dat ajutor regilor Poloniei.
Formarea Ţării Româneşti s-a făcut, potrivit lui Nicolae Iorga, „după o concepţie originală, avându-şi rădăcinile numai în tradiţia proprie […] pentru întâia oară apare în răsărit astfel o concepţie naţională echivalentă cu concepţia teritorială, bază modernă pentru statele Apusului Europei“.
Ceva mai târziu cu vreo 30 ani se constituie, într-o manieră oarecum diferită, cealaltă Valahie, a Moldovei. Dacă în cazul primei povestea „descălecatului“ a păstrat doar aburii legendei lui Negru vodă (un aport transilvan din Ţara Făgăraşului), în cazul Moldovei ştim şi dincolo de legenda lui Dragoş vodă şi a lui căţea Molda, care înecându-se într-o apă, i-a dat acesteia numele. Pe fondul slăbirii puterii tătare, în vremea regelui Ludovic I, Ungaria reia campania de cucerire şi catolicizare la est de Carpaţi (niciodată abandonată până atunci de papalitate). Se creează aici un fel de marcă de graniţă, a cărei conducere este încredinţată maramureşeanului Dragoş. Un alt maramureşean, gonit de regalitatea ungară, îl înlătură pe urmaşul lui Dragoş şi preia stăpânirea în 1359. În acelaşi an, în Țara Românească, Nicolae Alexandru întemeia Mitropolia supusă patriarhiei din Constantinopol.
Sugrumate în Transilvania, „libertăţile“ româneşti se reorganizau la sud şi est de Carpaţi. Se restituia „Ardealului rolul său firesc de leagăn al statului, după cum cercetările filologice şi linguistice i-au restituit acel de leagăn al limbii şi poporului român“, scria acelaşi Iorga.
Geopolitica vremii voise să tragă pe creasta Carpaţilor o frontieră între stăpânirea catolică ungară, cea mongolă şi lumea bizantină ortodoxă. Insensibili la geopolitică, românii au găsit soluţia, prin trecătorile Carpaţilor – sau, mai târziu, prin „vama cucului“ – pentru a ignora orice piedică în calea unităţii lor spirituale, dacă pentru cea politică au mai aşteptat încă cinci veacuri şi jumătate.
Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
Radio România Tg. Mureș
Prezentare – Emanuela Aranyos
Operator video/editor video – Alin Mariș
Coordonator proiect, voice over – Nicoleta Ghișa