Bătălia de la Posada

2749
0
DISTRIBUIȚI

Prima mare victorie a unei armate feudale române.

Nu cunoaştem locul exact al primei mari bătălii câştigate de români, cea care a şi consfinţit naşterea primului lor stat, Ţara Românească (sau Valahia). Până şi numele sub care este pomenită în manualele de istorie, „Bătălia de la Posada“, nu ţine de realitatea istorică. Toponimul „La Posada“ apare mai târziu în documente, în legătură cu luptele regelui ungar Sigismund de Luxemburg şi Vlad I (1395), purtate în Munţii Cernei.

Puţinătatea izvoarelor face ca însuşi procesul de constituire a primului stat românesc să fie greu de reconstituit. Ştim cu certitudine că la mijlocul secolului al XIII-lea existau între Dunăre şi Carpaţi câteva formaţiuni politice, numite cnezate şi voievodate în „Diploma cavalerilor ioaniţi“, documentul dat de regele ungar Bela al IV-lea pentru aşezarea acestora în Ţara Severinului, cu rosturi militare contra necredincioşilor. Mai ştim că în deceniul al optulea al aceluiaşi secol, voievodul Litovoi îl înfruntă pe regele ungar, este omorât în bătălie şi fratele lui, Bărbat, este luat în captivitate, răscumpărându-şi libertatea cu o mare sumă de bani. La sfârşitul secolului şi începutul celui următor se produce unificarea tuturor formaţiunilor dintre Carpaţi şi Dunăre, prin „lăţirea“, ca să folosim termenul cronicilor ulterioare, stăpânirii care-şi avea centrul pe Argeş. Un document târziu, din 1332, ne permite să spunem că primul stăpân al noi creaţii politice a fost Tihomir, un nume în jurul căruia a curs multă cerneală în ultima vreme, mai ales privind originea lui etnică. De parcă originea germanică a lui Clovis ar fi schimbat în vreun fel faptul că Franţa este o ţară cu o populaţie latină sau francezii ar fi mai puţin mândri de trecutul lor.

Noul stat se afla în relaţii de vasalitate cu Regatul ungar. Aici este nevoie de o scurtă paranteză, căci adesea facem greşeala să judecăm realităţi din trecut după imaginea noastră despre lume. În Evul Mediu nu exista noţiunea de independenţă sau aspiraţia către aceasta. Vremurile erau grele şi ca să reziste, oamenii trebuia să fie uniţi, şi în plan social, şi în plan politic. În plan social era căutat un senior puternic, pe lângă care să te aciuezi, oferindu-i braţul tău înarmat, iar el protecţia pe care ţi-o putea asigura cu alţi vasali precum tine. În plan politic, piramida era refăcută prin familiile de regi. Exista un suzeran, a cărui putere era cu atât mai mare şi mai căutată, cu cât avea mai mulţi vasali.

Într-un context politic internaţional favorabil, în care „umbrela mongolă“ ce ferise teritoriile de la sud şi est de Carpaţi de cucerirea ungară sau polonă, aproape că dispăruse, iar Regatul Ungar trecea printr-o criză profundă, încheiată cu stingerea dinastiei arpadiene şi instalarea unei noi dinastii, de Anjou, venită din Sicilia, voievodul de la sud de Carpaţi a găsit momentul prielnic pentru a-şi schimba statutul faţă de coroana ungară. În 1324 relaţiile de vasalitate dintre Basarab I şi noul rege ungur se găseau pe un făgaş normal, după cum ne arată un act din acel an, rezultat totuşi al unor negocieri. Totuşi, peste un an, un Ştefan, fiul unui comite cuman, era denunţat că „l-a ponegrit pe domnul nostru Carol, din mila lui Dumnezeu ilustru rege al Ungariei, şi l-a preaslăvit pe Basarab transalpinul, necredincios al sfintei coroanei, [zicând] că puterea domnului nostru regele nu poate întru nimic să stea împotrivă şi să se compare cu puterea lui Basarab“. Tensiunea creşte, mai ales după ce papalitatea îl laudă pe Basarab ca fidel luptător contra necredincioşilor, iar regele ungar încearcă să îl prezinte în Occident drept un aliat al necredincioşilor. În final se ajunge la confruntarea armată.

Descrierea luptei principale,ce a durat patru zile, între 9 şi 12 noiembrie 1330,  o avem din Cronica pictată de la Viena, scrisă pentru regele Ludovic I al Ungariei (1342 – 1382), deci la scurtă vreme după eveniment, şi pentru legitimarea drepturilor dinastiei de Anjou asupra Ungariei. „Mulţimea nenumărată a românilor sus pe râpi, alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti, care era în fundul văii, pe un drum care însă nici nu ar fi trebuit numit drum […] din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios nu se puteau sui împotriva românilor pe niciuna dintre râpile de pe cele două laturi ale drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă […] ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă. Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără nicio deosebire [… ] Şi românii au dus mulţi prinşi cu sine, atât răniţi, cât şi nevătămaţi, şi au luat foarte multe arme şi hainele preţioase ale tuturor celor căzuţi; şi bani în aur şi în argint şi vase preţioase şi cingători de sabie şi multe pungi cu groşite late [cu bani adică] şi mulţi cai cu şei şi frâie […] Şi regele abia a scăpat cu câţiva inşi.“ Să mai adăugăm că în acea bătălie şi-a pierdut regele ungar şi sigiliul.

Astfel se consfinţea crearea primului stat românesc, printr-o strălucită victorie militară. Noua creaţie politică rămânea în echilibru pe cumpăna dintre lumea occidentală şi lumea orientală. Aveau să alterneze astfel de momente în veacurile ce au urmat cu altele când ne-am prăbuşit în sfera orientală, fără să fim vreodată complet înghiţişi de aceasta, şi cu cele când am revenit cu drepturi depline în lumea de care ţineam prin naştere şi structură, cea vestică.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Tg. Mureș
Prezentare – Emanuela Aranyos
Operator video/editor video – Alin Mariș
Coordonator proiect, voice over – Nicoleta Ghișa

Lasă un răspuns