La 31 octombrie 1517, Martin Luther bătea în uşa bisericii din incinta castelului din Wittenberg cele 95 de puncte ale reformei bisericii pe care o propunea. Este momentul considerat ca marcând începutul Reformei, mişcare pornită din nevoia de a schimba biserica catolică, roasă de corupţie şi nepotism, de practica vânzării indulgenţelor, şi care a dus la crearea unor noi biserici.
O consecinţă a Reformei şi Contrareformei (mişcarea pornită de papalitate pentru a restabili predominanţa religiei catolice), mai puţin amintită, au fost războaiele religioase, ce au bântuit într-o mare parte a Europei, de la jumătatea secolului al XVI-lea până la încheierea Păcii din Westfalia (ce punea capăt războiului de 30 ani), când se recunoştea, în cadrul Sfântului Imperiu German existenţa, alături de catolicism, a luteranismului şi calvinismului. Războaiele religioase au provocat, pe lângă pierderile materiale, numai în Franţa, între 1562 şi 1596, între două şi patru milioane de morţi. La nivelul întregii Europe, războaiele religioase ar fi cauzat între cinci şi 18 milioane de victime. Pentru unele zone din Europa se estimează pierderi de până la 30% din populaţie.
Istoria înregistrează doar şase edicte de toleranţă în secolul al XVI-lea, dintre care patru în vestul Europei. În 1562 edictul de la Saint-Germain, care acorda o toleranţă limitată, dat de Caterina de Medici, după un masacru comis contra hughenoţilor, cu câteva săptămâni înainte şi care nu a avut efecte de durată. În 1573, în Regatul Polono-Lituanian toate confesiunile erau declarate egale. Peste un an, 1574, Uniunea de la Utrecht (prin care provinciile din nordul Ţărilor de Jos se uneau pentru a ieşi de sub stăpânirea Spaniei) dădea un decret prin care se asigura toleranţa religioasă. În sfârşit, în 1598 regele Franţei, Henric al IV-lea dădea edictul din Nantes prin care hughenoţilor li se asigura libertatea de credinţă în regat.
Celelalte două edicte de toleranţă religioasă s-au dat pe pământ românesc şi este păcat că lucrul acesta este atât de puţin cunoscut. Primul îi aparţine lui Despot Vodă, care îşi inaugura, în 1561, domnia în Moldova cu un astfel de edict de toleranţă religioasă, prin care îi invita în Moldova pe toţi protestanţii care aveau de suferit în ţările lor. Documentul era cu atât mai binevenit, cu cât predecesorii săi, Ştefăniţă Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu, duseseră o politică de persecuţii religioase.
Al doilea edict era adoptat de dieta Transilvaniei, ţinută la Turda între 6 – 13 ianuarie 1568. Iartă cum suna textul: „Măria Sa, Domnul Nostru, precum a hotărât în adunările precedente împreună cu ţara şi obştea în privinţa religiei, aşa şi în adunarea de faţă reafirmă cum ca predicatorii să propovăduiască evanghelia pretutindeni, fiecare după credinţa lui, şi obştea dacă-l vrea, bine, dacă nu, nimeni să nu-l oblige, căci ar tulbura liniştea sufletului său, dar să ţină predicator a cărui învăţătură îi place. Şi pentru aceasta nimeni dintre superintendenţi, nici alţii, să nu încerce a-i vătăma pe predicatori, nimeni să nu fie ocărât pentru religie de nimeni, aşa cum am hotărât în constituţiile precedente. Nu i se permite nimănui ca pentru învăţătură să ameninţe pe cineva cu privarea de libertate sau funcţie, căci credinţa e darul lui Dumnezeu, ce vine în urma auzirii, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu.“ Era şi momentul recunoaşterii bisericii unitariene, singura biserică fondată în Transilvania, care venea să se alăture luteranismului (recunoscut ca religie receptă, adică acceptată, în 1560) şi calvinismului (recunoscut în 1564). Alături de catolicism, acestea erau cele patru religii recepte, adică recunoscute oficial în Transilvania.
Desigur, nu trebuie să rămânem cu o imagine idilică. Catolicii au fost deposedaţi de mare parte a bunurilor lor. În Cluj, de exemplu, din vreo 8.000 de locuitori, dacă mai rămăseseră 500 de religie catolică. Un iezuit consemna pe la 1579: „Odinioară, Cluj-Mănăşturul avea chip de mănăstire, dar după ce au fost alungaţi călugării de stăpânii eretici care locuiau aici, a fost prefăcut într-un fel de castel; au fost dărâmate chiliile fraţilor […] Legată de mănăstire este o biserică destul de mare, dar despuiată de orice ornamente. Căci ereticii au jefuit toate veşmintele, vasele sfinte şi podoabele de altar, au ars statuile, au spart vitraliile de la ferestre şi n-au lăsat decât pereţii goi. Călugării, când au plecat, au îngropat în pământ în nişte lădiţe vasele de aur şi de argint şi de asemenea veşmintele bisericeşti mai de preţ, dar au fost descoperite de eretici şi ridicate de acolo.“
Prevederile de toleranţă ale dietei din 1568 nu se aplicau şi românilor, a căror religie ortodoxă nu era recunoscută. Statutul lor era astfel rezumat de un catolic care a stat o vreme în Transilvania, Posevinus: „Aceştia [românii] au un mitropolit, care îşi are reşedinţa la Alba Iulia […] Principele îl întăreşte în această demnitate; trebuie doar să aducă scrisoare de la orice patriarh sau episcop prin care să se facă dovada că este episcop […] Dacă totuşi vreun nobil, sub a cărui jurisdicţie se află ei, vrea să-i silească la erezia sa, şi ei fac plângere la principe (cum se obişnuiesc), principele nu poate să folosească altă pedeapsă decât în cuvinte [de dojană] şi în mustrări, căci orice fel de sectă este liberă pe domeniile proprii“.
Dar comparând aceste situaţii cu cifrele morţilor înregistraţi în restul Europei şi putem conveni că aceste două decrete de toleranţă merită să fie mai bine cunoscute şi puse alături de cele devenite clasice, precum cel de la Nantes.
Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
Radio România Tg. Mureș
Prezentare – Emanuela Aranyos
Operator video/editor video – Alin Mariș
Coordonator proiect, voice over – Nicoleta Ghișa