În anul 2003, academicianul Virgil Cândea lansa un apel, rămas din păcate fără urmările pe care le-ar fi meritat. „Sunt numeroase alte aspecte ale istoriei tiparului românesc – pentru români şi pentru popoarele ortodoxe din estul Europei şi din Orientul Apropiat – asupra cărora socotim potrivit ca istoricii români să revină sau să le aprofundeze în timpul care ne-a mai rămas până în anul 2008, în aşa fel încât să putem întâmpina cum se cuvine această mare sărbătoare a culturii române.“
În anul 2008 se împlineau 500 ani de la prima tipăritură realizată pe pământ românesc. Trecuse doar o jumătate de secol de când Gutenberg tipărise prima carte. De remarcat şi faptul că Liturghierul lui Macarie, tipărit în 1508, precede cu 20 ani prima tipografie din Transilvania. Macarie nu este român, îşi făcuse ucenicia la Veneţia, la celebrul Aldo Manutius, lucrase apoi în Muntenegru, după care s-a refugiat în Ţara Românească, creând aici caractere tipografice noi, diferite de cele pe care le folosise anterior.
Cea dintâi tipăritură în limba română, cu alfabet chirilic, îi aparţine lui Filip Moldoveanu şi a fost realizată la Sibiu, în 1544 (Catehismul românesc lutheran), dar nu ni s-a păstrat nici un exemplar. Ni s-a păstrat însă Evangheliarul slavo-român, al aceluiaşi Filip Moldoveanul, realizat în jurul anului 1554, deci înainte să îşi înceapă Coresi activitatea tipografică. Analizând limba română folosită, cercetătorii au stabilit că traducerea fusese făcută în Moldova. Într-o scrisoare din 11 martie 1532, un autor necunoscut îşi informa corespondentul de la Universitatea din Cracovia că un bărbat din Moldova venise la Wittenberg ca să îl studieze pe Luther, căci voia să îngrijească tipărirea celor patru evanghelii şi a epistolelor lui Pavel în română, polonă şi germană.
Opera acestor primi meşteri tipografi avea să fie continuată de urmaşi, iar cărţile în limba română, chiar dacă cu caractere chirilice, vor fi tot mai cerute, înlocuindu-le pe cele în slavonă, căci, aşa cum spunea Coresi în Tetraevanghelul din 1560 – 1561: „În sfânta biserică, mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înţeles, decât zece mie de cuvinte neînţelese în limba străină“. De altfel, Coresi nu a fost doar tipograf, ci şi un iscusit traducător şi stilizator al limbii române. Astfel, tiparul a contribuit la consolidarea unei limbi literare româneşti, unitară pe tot spaţiul pe care aceste tipărituri au circulat.
Drumurile cărţii pot fi reconstituite atât din daniile domnilor români, cât şi din însemnările făcute de posesorii succesivi. Cazania lui Varlaam sau Carte românească de învăţătură, prima carte în limba română tipărită în Moldova la jumătatea secolului al XVII-lea, specifica faptul că era destinată „pentru toată seminţia românească, pretutindere unde se află“. Mai mulţi locuitori din Baica, Sălaj, au pus bani împreună şi au cumpărat în 1648 un exemplar ca să fie de „învăţătură tuturor creştinilor şi lumină a toate cărţile. Şerban Cantacuzino a trimis exemplare din Evanghelia (1682) şi Apostol (1683) la Veştem şi Tilişca (Sibiu), la Daia şi Pianu de Sus (Alba). În 1902, la Păclişa (Alba) se confecţiona o cutie specială pentru a se păstra „Evanghelia cea bătrână“ cumpărată la 10 decembrie 1731 „din banii satului“. Pe un ceaslov tipărit la Bucureşti, în 1709, se află următoarea însemnare: „Scris-am eu popa Toma de la Zagon fiind în temniţa Turii împreună cu popa Dumitru de la Arcuş, fiind cu fiarele în picioare pentru credinţa noastră, 1747, luna oct. în 3 zile“. Ar merita strânse la un loc şi cunoscute toate aceste însemnări, căci ne vorbesc despre unitatea şi conştiinţa de neam a românilor mai bine decât orice tratat academic.
Dar valoarea de moment astral nu se leagă doar de rolul jucat de tipar şi cartea tipărită pentru români, ci şi de rolul jucat de români în răspândirea tiparului la sud de Dunăre, în Orientul Apropiat şi până în îndepărtata Georgie. Doar câteva repere. Până la începutul secolului al XIX-lea, singurele tipografii care au funcţionat neîntrerupt în sud-estul european au fost cele din Ţările Române şi ele au oferit carte tuturor popoarelor de aici care vorbeau o limbă slavă sau greacă. Prima carte în limba bulgară a fost tipărită în 1824, la Braşov. La Istanbul prima carte se tipăreşte la 1727, de un originar din Cluj, Ibrahim Müteferrika, dar tipografia nu rezistă. Marele cărturar sârb Dositei Obradovici povesteşte că „ori de câte ori mă aflam în biserică, mă ascundeam în altar, puneam mâna pe vreo cazanie sau proloage româneşti şi le citeam până se termina slujba.“ La Snagov, Antim a tipărit cinci cărţi în greacă, subvenţionate de Brâncoveanu, între care un Antologhion, de 1.000 pagini, un corpus liturgic fundamental pentru lumea greacă de la Constantinopol până la Alexandria din Egipt. Manos Apostolu îi mulţumea, în prefaţa dedicată lui Brâncoveanu la Pildele filosofeşti, în 1713: „Prin măreţia ta de suflet şi strălucitele binefaceri, învăţătura grecilor este chemată la prima ei demnitate“. Academicianul Virgil Cândea atrăgea atenţia asupra numărului mare de scrieri patristice bizantine salvate pentru posteritate prin tipărirea lor în Ţările Române, aşa cum arată Patrologia lui Migne. Tot Brâncoveanu a tipărit primele cărţi în limba arabă şi a trimis tipar arab în Siria, operă continuată în secolul al XVIII-lea. Iar Antim Ivireanul trimitea prima tipografie în Georgia.
„Am dat mult culturii sud-est europene şi aşteptăm mai multă recunoştinţă“, scria Gabriel Ştrempel. Ar trebui însă ca mai întâi chiar noi românii să fim conştienţi de această operă culturală.
Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
Radio România Cluj
Coordonator proiect, prezentator – Andrei Huțanu
Operator cameră, editare video – Bogdan Vișan
