Mitul lui Dracula şi semnificaţia lui

2197
0
DISTRIBUIȚI

„Povestea regele [Ungariei, Matia Corvin], confirmat fiind de secretarii care asistau la descriere, că 40.000 de oameni de ambele sexe şi de vârste diferite, care aparţineau facţiunii potrivnice, au fost cu puţin timp înainte ucişi din porunca acestuia [a lui Vlad Ţepeş] prin cele mai rafinate suplicii. Pe unii i-a ucis frângându-i sub roţile carelor, pe alţii despuiaţi, jupuindu-le pielea până la măruntaie, pe alţii aşezaţi în ţepe şi fripţi pe cărbuni încinşi puşi sub ei, pe alţii străpungându-i cu ţepe prin cap, prin piept, prin ombilic sau, ceea ce e josnic chiar şi numai de povestit, prin şezut şi prin mijlocul măruntaielor până sus în gură; şi, pentru ca nicio formă de cruzime să nu lipsească, împlânta în ambii sâni ai mamelor ţepe şi înfigea în acestea pe copiii lor; în sfârşit, pe alţii îi ucidea prin alte chipuri, cât se poate de cumplite, torturându-i mai înainte cu felurite cazne, pe care cruzimea atroce a celui mai groaznic tiran a putut să le născocească.“

Fragmentul de mai sus, desprins din scrierea episcopului Nicolae de Modrussa, legat papal trimis în 1462 în aceste părţi în cadrul pregătirilor de cruciată, descrie convorbirea pe care a avut-o acesta la Buda cu regele Matia Corvin despre domnul român Vlad Ţepeş. Este o ilustrare a imaginii lui Dracula cel setos de sânge. O imagine care l-a făcut pe Vlad Ţepeş cel mai cunoscut dintre domnii români la nivelul percepţiei publice în lume. O imagine pe care noi românii o contestăm şi de care ne tot dorim să scăpăm. Aşadar, nu ar trebui să fie considerată un moment astral. Nu este însă, oare, un moment astral pe care l-am ratat, cel puţin până acum?

Să vedem pe scurt cum s-a constituit imaginea domnului setos de sânge, ajuns apoi cel mai cunoscut vampir din lume.

Aproape contemporan cu domnul român (istoricii nu au căzut încă de acord nici asupra perioadei exacte când au fost scrise, nici asupra autorului sau autorilor), s-au constituit două seturi de povestiri despre faptele lui Vlad Ţepeş. Nu s-a putut stabili o filiaţie directă între ele şi oricum au fost alcătuite cu scopuri diferite. Povestirile slavone ne prezintă un Vlad Ţepeş mare stăpânitor, viteaz şi înţelept, care întăreşte puterea domniei, recomandat ca model ţarului Ivan al III-lea. De altfel, în vremea unul alt ţar, Ivan cel Groaznic, Petru Rareş era recomandat şi el drept model.

În schimb, povestirile germane, scrise sub influenţa conflictului dintre domnul român şi negustorii saşi, nemulţumiţi de măsurile luate de Ţepeş pentru a le curma abuzurile (şi trebuie subliniat că dinspre Curtea regelui de la Buda porneau scrisori prin care li se cerea negustorilor saşi să nu mai supere pe domnul român), au impus chipul tiranului de o cruzime diabolică, sadic şi sălbatic. Este evidentă intenţia autorului (autorilor) de a zugrăvi în culori cât mai negre. Ca şi povestirile slavone, şi cele germane au cunoscut un succes deosebit, fiind şi tipărite şi apărând până în 1530, în 14 ediţii. Textul german a fost tradus şi prelucrat în latină, limba de cancelarie a Europei Apusene. Aşa cum scria Ştefan Andreescu: „Cele două produse literar-istorice din a doua jumătate a secolului al XV-lea, privite în ansamblu, divulgă pentru întâia oară în mod convingător o permanenţă a culturii din spaţiul carpato-danubian, aceea a dublei ei deschideri, către Orientul de tradiţie bizantin-ortodoxă şi către Occidentul romano-germanic.“ Şi asta se întâmpla tocmai atunci când umaniştii europeni începeau să se intereseze de originile românilor şi de rostul lor în lupta cu otomanii.

Din nefericire, versiunea germană a fost potenţată de povestirile şi interesele regelui ungar Matia Corvin. Dornic să justifice lipsa acordării unui ajutor eficient lui Vlad Ţepeş în lupta cu otomanii şi cheltuirea banilor trimişi de Occident în acest sens în alte scopuri, regele ungar, pe lângă poveştile de genul celei cu care am deschis povestirea noastră, a inventat şi scrisori din care ar fi rezultat trădarea lui Ţepeş şi înţelegerea lui cu sultanul, pentru a motiva de ce l-a aruncat pe domnul român în lanţuri, în loc să îl ajute. Graţie acestei „certificări“, informaţiile au fost integrate în Comentariile Papei Pius al II-lea, în cronica lui Ebendorfer. Ulterior, un cronicar de la Curtea regelui ungar, Bonfini, avea să consemneze, într-o formă atenuată, povestirile despre cruzimile lui Ţepeş, reluate într-o lucrare ce s-a bucurat de un mare succes în Europa, Cosmografia lui Sebastian Münster.

La începutul secolului al XIX-lea, Johann Christian Engel redescoperea povestirile germane şi le prelua într-o istorie a Moldovei şi Valahiei, în vreme ce polonezul Adam Mickiewicz le redescoperea pe cele slavone. Victor Hugo îi consacra lui Vlad Ţepeş câteva versuri în La légende des siècles, pentru ca Bram Stoker, pe baza informaţiilor furnizate de – din nou – învăţatul ungur Arminius Vambery să îl consacre drept prototipul vampirului sângeros.

Pentru istoricii români a devenit o adevărată datorie să demonstreze – evident, cel mai adesea doar în limba română – că Vlad Ţepeş a fost un domn viteaz şi mai ales un om normal. Şi asta în condiţiile în care contemporanul lui Ţepeş din Franţa, Ludovic al XI-lea, avusese un comportament identic şi cunoscuse un tratament similar din partea unor autori, fără ca cineva să îi conteste totuşi calitatea de mare rege al Franţei. Incapacitatea noastră de a trece de filtrul Budapestei în a ne transmite o imagine corectă în Occident ne-a făcut să ratăm un moment astral al istoriei.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Tg. Mureș
Prezentare – Emanuela Aranyos
Operator video/editor video – Alin Mariș
Coordonator proiect, voice over – Nicoleta Ghișa

Lasă un răspuns