Nicolaus Olahus – Umanistul transilvănean, contemporan şi prieten cu Erasmus din Rotterdam

1669
0
DISTRIBUIȚI

Nicolau Olahus este mai cunoscut printre străini şi despre el au scris mai mult ungurii, belgienii, olandezii sau slovacii. O recunoaşte şi istoriografia română, fără a putea da o explicaţie convingătoare pentru pata de umbră în care rămâne la noi acest important membru al „republicii literelor“ europene din secolul al XVI-lea.

Nicolaus Olahus, aşa cum o arată şi numele, a fost român de origine. Nu a negat niciodată acest lucru şi originea sa apare limpede menţionată în diploma de înnobilare din 1548: „Încât este pentru neamul tău, aşa ne-am înştiinţat prin supunere vrednică de credinţă a unor credincioşi ai noştri, că tu te-ai prăsit din cei mai bătrâni părinţi ai neamului românesc, având tată pre Ştefan Olahul bărbatul cel zdravăn, pre al cărui timp era încă unii din familia ta prinţi Daciei munteneşti, ce este acum patria românilor.“

Despre originea sa românească, el însuşi scria: „Mânzilă din Argeş, care o ţinea de soţie pe Marina, sora aceluiaşi Ioan voievodul [adică Huniade] avea între alţii doi copii: pe unul numit Stanciul, care avea şi el ca feciori pe Dan şi pe Petru; pe altul numit Stoian, adică Ştefan. Acesta i-a avut ca băieţi pe mine şi pe Matei, iar ca fete pe Ursula şi pe Elena. Ajungând Dracula pe tron, îl prinse în cursă pe unchiul meu, Stanciul, şi-l ucise cu securea. Ştefan, fiind încă băiat, pentru a scăpa de tirania lui, cu ajutorul lui Dumnezeu, a fugit la regele Matiaş [Corvin], care – după cum am auzit chiar de la tatăl meu – hotărâse în dese rânduri să-l ducă cu oastea şi să-l aşeze pe tron. Dar tatăl meu, văzând că desele schimbări care se fac acolo pentru a se ajunge la tron sunt primejdioase, a preferat să se însoare în Transilvania cu mama mea, Barbara Hunszar, şi să ducă o viaţă privată, decât să ajungă pe tron, expus la mii de primejdii, să fie ucis, întocmai cum fuseseră ucişi străbunii săi“. Despre ţara de origine avea să scrie în epitaful la moartea fratelui său Matei: „Ţara de peste Carpaţi a străbunilor, dintr-o vestită viţă, viaţă-mi dădu; fost-am doar oaspe aici“.

Iată că avem astfel şi explicaţia stabilirii familiei sale în Transilvania, ce făcea parte din Regatul Ungar, condus o bună perioadă de Iancu de Hunedoara şi de fiul său Matia Corvin, al cărui nepot, Nicolaus Olahus, avea să ajungă şi el regent a ceea ce mai rămăsese din Ungaria după bătălia de la Mohacs, din 1526, soldată cu înfrângerea oastei ungare de către sultanul Süleyman şi apoi cu dispariţia statului ungar.

Aşadar, fără să îşi nege vreodată originea românească, Nicolaus Olahus a devenit un cetăţean al noii patrii, urmând şcoala acolo şi o carieră la Curte ce avea să îl ducă în cele mai înalte dregătorii. Dar mai întâi avea să cunoască anii grei ai exilului. Înainte să plece la marea confruntare de la Mohacs, regele Ludovic al II-lea l-a numit, dovadă de mare încredere, secretarul şi consilierul reginei Maria pe timpul absenţei sale. După înfrângere, a însoţit-o pe regina fugară în pribegia ce i-a dus până în Ţările de Jos, unde Maria a fost numită guvernatoare de fratele ei împăratul Carol Quintul. Din postura de consilier al acesteia, Nicolaus Olahus avea să fie un protector mult apreciat şi de contemporanii săi din „republica literelor“, şi de istoricii olandezi şi belgieni de astăzi.

La început, a suportat greu exilul. Îi scria unui prieten: „Obiceiurile oamenilor de aici sunt diferite de ale mele. Ai impresia că toate se simulează şi se disimulează. Multe se făgăduiesc din gură, puţine se împlinesc prin faptă. Se salută cu bucurie, dar în fundul sufletului nutresc cu totul alte sentimente. Toate planurile lor urmăresc obţinerea profitului şi a avantajului. Se ţine seama, mai degrabă, de folosul personal decât de prietenii trainice şi de milă faţă de aproapele tău. Pe lângă aceasta, nici ei nu mă înţeleg pe mine, nici eu pe ei şi astfel îţi poţi da seama singur câtă nenorocire aduce omului dezordinea“.

După încheierea păcii de la Oradea Mare (1538) dintre regele Ferdinand I de Habsburg şi Ioan Zapolya, cei doi competitori la ceea ce mai rămăsese din Ungaria, Nicolaus Olahus revine în ţară. Nu a stat mult, dar a fost rechemat – şi a rămas definitiv – de Ferdinand I, al cărui consilier a devenit. În 1543 era numit episcop de Zagreb, iar la 7 mai 1553 arhiepiscop de Strigoniu şi primat al Ungariei. Din 1562 a fost regent al coroanei ungare. Avea să moară la Bratislava, la 14 ianuarie 1568.

Amarul pribegiei în Ţările de Jos i-a fost îndulcit de prieteniile stabilite cu umaniştii vremii, cu care a întreţinut o vastă corespondenţă. Între aceştia un loc aparte l-a ocupat Erasmus din Rotterdam. Spre uimirea generală a membrilor „republicii literelor“, marele umanist i-a răspuns imediat (în câteva zile, ceea ce pentru situaţia mijloacelor de transport din epocă era un lucru deosebit) la prima scrisoare pe care i-a trimis-o cu mult mai tânărul său corespondent venit de pe meleaguri româneşti. Ceea ce i-a asigurat lui Nicolaus Olahus un prestigiu instantaneu printre umanişti. Deşi nu s-au văzut niciodată, Erasmus punea un tacâm în plus la fiecare masă, cu gândul că mai tânărul său prieten avea să apară. „Dragul meu Nicolaus – îi scria Erasmus – este o mare mângâiere pentru mine faptul că se mai găsesc, totuşi, câteva spirite sincere şi cinstite în acest secol, care naşte pretutindeni tot felul de monstruozităţi din partea oamenilor, un secol în care credinţa, caritatea şi umanitatea nu numai că îngheaţă, dar se pare că sunt definitiv omorâte şi îngropate.“ Şi, ca un suprem elogiu, avea să scrie, la 11 decembrie 1531; „Olahus – în acest nume sunt cuprinse toate binefacerile prieteniei“.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Tg. Mureș
Prezentare – Emanuela Aranyos
Operator video/editor video – Alin Mariș
Coordonator proiect, voice over – Nicoleta Ghișa

Lasă un răspuns