Momentul când scrierea în limba naţională se impune în faţa celei în limba sacră a creştinismului – că a fost latina pentru lumea catolică sau slavona, pentru lumea ortodoxă – diferă de la popor la popor. Iar pentru noi, românii, constituie unul dintre reperele certe ale diferenţierii de ritm de evoluţie faţă de Occident, de care nu ne-am desprins niciodată, dar cu care am ţinut din ce în ce mai greu pasul, de la un moment dat.
Latina a asigurat Occidentului intrarea în lumea Renaşterii, în vreme ce noi, îmbrăţişând slavona, am rămas în lumea sud-estică, ce avea să fie apoi otomană. Din punct de vedere al integrităţii etnice, ortodoxismul ne-a adus servicii incontestabile. Pentru români, catolicismul a fost asociat cu ofensiva agresivă de convertire a trimişilor papalităţii şi mai ales cu ofensiva Regatului Ungar. Amintirea o păstra încă, peste secole, stolnicul Constantin Cantacuzino: „Pururi şi nevindecaţi ungurii au stătut vrăjmaşi şi pizmaşi rumânilor“
Din punct de vedere cultural, orizontul nostru prin alipirea la cultura slavilor sud-dunăreni a fost restrâns. Slavona ajunsese o limbă moartă. Cultura slavonă care stătea la dispoziţia clerului era săracă.
Există o lungă discuţie în istoriografia română în privinţa momentului şi mai ales al raţiunilor care au făcut să se scrie în limba română, cu caractere chirilice încă multă vreme. Poate că nu s-a insistat suficient – şi în condiţiile puţinătăţii izvoarelor scrise ce ni s-au păstrat – asupra distincţiei dintre scrierile oficiale, de cancelarie sau bisericeşti, şi însemnările cotidiene sau corespondenţa uzuală. Sigur, numărul ştiutorilor de carte nu era foarte mare, dar, aşa cum a arătat cu mulţi ani în urmă istoricul Aurelian Sacerdoţeanu, trebuie să renunţăm la imaginea unui popor de agricultori şi crescători de animale ce nu ştiau să scrie şi să citească. La fel, este greu de presupus că secole întregi corespondenţa unor oameni obişnuiţi s-ar fi dus în slavonă. Germanul Schiltberger, călător prin aceste locuri în 1396, nota că valahii „au o limbă a lor deosebită“. În 1409, Ioan arhiepiscop de Sultanieh, consemna că valahii vorbesc o limbă apropiată de latină, „de aceea se fălesc că sunt romani“. „Pentru rumâni, limba este cea mai scumpă rămăşiţă de la strămoşii latini, cari astăzi, într-un timp de decadenţă, le aminteşte încă o nobilă Antichitate şi care totdeauna le-a fost busola unică, dar sigură spre a le păstra justa direcţiune şi a-i prezerva de rătăcirea şi pierderea în mijlocul valurilor de popoare imigrante ce bântuiră Dacia lui Traian“, scria în 1866 Titu Maiorescu. Chiar şi pentru actele oficiale redactate în slavonă s-a putut stabili că scriitorii de acte (grămăticii) erau români, gândeau în româneşte şi scriau în slavonă, după cum arată greşelile de limbă identificate. Între numele de grămătici păstrate, majoritatea sunt de români. Şi ca o ultimă dovadă, avem, din prima jumătate a secolului al XVI-lea, însemnări în limba română pe documente oficiale de proprietate eliberate de cancelaria domnească în slavonă.
S-au păstrat şi menţiuni indirecte despre scrierea în limba română. Într-un manual de ortografie chirilică, Despre scriere, redactat în 1420, un învăţat sârb Constantin Filosoful (Kostenecki) făcea precizarea: „Aşa, în limba română se ortografiază bea [se indică semnul grafic slav pentru diftongul ea], nu be“. Este limpede că avusese în faţă texte scrise în limba română, cu caractere chirilice. Ştim că jurământul depus de Ştefan cel Mare în faţa regelui Casimir al Poloniei, în 1484, a fost conceput în română şi tradus în latină, limba oficială a Curţii polone. În 1495 un preot era plătit de saşii din Sibiu pentru a scrie în româneşte nişte scrisori.
S-a scris mult despre textele rotacizate sau maramureşene (numite aşa pentru că prezintă un fenomen fonetic numit rotacism, specific graiului maramureşean, care constă în transformarea unei consoane intervocalice în „r“ la cuvinte moştenite din limba latină). Originea lor a fost plasată din secolul al XIII-lea până în a doua jumătate a celui de al XV-lea. Dar ele ni s-au păstrat doar în copii din a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
Primul monument de scriere în limba română care ni s-a păstrat în original rămâne până astăzi o scrisoare trimisă de un Neacşu din Câmpulung judelui oraşului Braşov, care datează din 1521. Atunci, în vechea capitală a Ţării Româneşti, Câmpulung Muscel, era redactat primul document compact şi unitar scris în limba română, care ni s-a păstrat. Neacşu îl informa pe Johannes Benkner, judele Braşovului, despre o invazie ce se pregătea în sudul Dunării de către otomani. Este menţionat şi ginerele lui, Negre, care aducea mărfuri din sudul Dunării. Judele braşovean este cel care l-a sprijinit pe Coresi şi ştia bine româneşte. Graţie documentelor otomane, scrisoarea lui Neacşu a putut fi datată în 29 sau 30 iunie, ţinând cont de momentul când sultanul ordona pornirea armatei din Sofia. În textul scrisorii doar formulele de introducere şi de încheiere sunt în slavonă. Scrisoarea fusese probabil precedată de o alta (cum arată formula „şi iarăşi dau de ştire“ sau menţiunea „au trecut ceale corăbii ce ştii şi domnia ta“). Are un caracter oral, iar fondul latin al cuvintelor din scrisoare reprezintă 92,31%.
Spre deosebire de Jurământul de la Strasbourg, limba din scrisoarea lui Neacşu este foarte asemănătoare cu limba vorbită astăzi.
Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
Radio România Tg. Mureș
Prezentare – Emanuela Aranyos
Operator video/editor video – Alin Mariș
Coordonator proiect, voice over – Nicoleta Ghișa
