Trei Ierarhi – Necropola domnească ridicată de Vasile Lupu, în tradiţia bizantină

1523
0
DISTRIBUIȚI

Cât de mult ne poate grăi nouă, cei de azi, dantela în piatră a Trei Ierarhilor, ctitoria domnului Moldovei Vasile Lupu (1634 – 1653), despre vremurile de acum peste trei secole şi jumătate?

A fost secolul al XVII-lea unul frământat. Europa a cunoscut un război de 30 ani, Viena a fost asediată de otomani pentru a doua oară. Pentru ţinuturile noastre, au fost războaie fără număr. „Soarta nestatornică“ şi-a pus amprenta şi pe manifestările artistice. Omul veacului baroc încerca să compenseze trecerea efemeră printr-o lume nesigură prin fast, fast al ceremoniilor, fast al veşmintelor, fast al monumentelor artistice. În cazul particular al ctitorului de la Trei Ierarhi intervenea şi dorinţa „omului nou“, care era fiul agăi Nicolae Coci, arnăut din Balcani, ajuns domn al Moldovei cu nume de împărat bizantin, Vasile, de a-şi afirma aspiraţia dinastică inclusiv printr-un monument de arhitectură gândit drept loc de îngropăciune, la fel cum procedase şi Neagoe Basarab, un secol şi ceva mai înainte în Ţara Românească, cu ctitoria de la Curtea de Argeş. Să notăm ca o paranteză, nu lipsită de semnificaţie, că Trei Ierarhi aveau să devină loc de veci şi pentru doi domni cu o soartă nefericită: Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza, aduşi aici după lungi ani de exil.

Biserica Mănăstirii Trei Ierarhi ne aliniază – cum scria academicianul Răzvan Theodorescu – „la «primul baroc» european, în versiunea sa post-bizantină“. Este un monument ce rupea prin ornamentaţie cu tradiţia locului, dar care păstra planul şi structura arhitecturală tradiţională moldovenească. Să-i dăm din nou cuvântul academicianului Răzvan Theodorescu pentru a ne descrie dantelăria din piatră: „Paramente luxoase în care cioplitorii anonimi şi cu geniu meşteşugăresc au rânduit – deasupra şi dedesubtul unui brâu în torsadă şi al unei benzi de marmură cenuşie cu măşti şi vrejuri incizate, într-un deplin şi voit contrast, stilistic şi tehnic, cu restul operei – zeci şi sute de blocuri ce alternau – săpate cu infinită migală şi cu rigoare aproape algebrică a acelei ornamentici islamice atât de mult, pe atunci, preţuite, într-o creştere de-abia presimţită, de jos în sus, de la geometric spre vegetal – zig-zaguri şi împletituri, linii de cercuri întretăiate, acolade şi vase cu flori, scuturi şi fructe, în sfârşit şi din nou, flori, nenumărate flori cu petale felurite aşezate, într-o variaţie uluitoare, şi ele geometrizate până a fi preschimbate în «discurile de soare» de care vorbea [călătorul otoman] Evliya Celebi, în motive care, tăiate în piatră, dau totuşi senzaţia unui ornament popular săpat în lemnul unei porţi sau al unui scaun ţărănesc din Moldova, din Oltenia sau din Ardeal, atunci când acelaşi motiv nu devine de-a dreptul rozeta sau «elicea» folclorului nostru plastic dintotdeauna“.

Doi călători străini care au vizitat-o la scrută vreme după sfinţirea, în mai 1639, se întrec în a-i lăuda frumuseţea şi bogăţia decoraţiunilor exterioare şi interioare. Evliya Celebi ne spune că „s-au cheltuit zece tezaure egiptene“ pentru înălţarea ctitoriei care „nu poate fi descrisă nici cu graiul, nici cu pana“. Iar Paul din Alep îi laudă zugrăvelile care „sunt din foi de aur şi lapis-lazuli, iar frumuseţea lor nu poate fi asemuită cu nimic“. Pentru a-i spori prestigiul, domnul Vasile Lupu s-a îngrijit să aducă aici moaştele Sfintei Parascheva. Erau trimise de Patriarhia de Constantinopol, în semn de recunoştinţă pentru plata datoriilor acesteia, cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoţită de trei mitropoliţi greci. În ziua de 13 iunie 1641, moaştele au fost aşezate în biserica Mănăstirii Trei Ierarhi. Aveau să fie strămutate în Catedrala Mitropolitană din Iaşi după sfinţirea acesteia, la 23 aprilie 1887.

S-au mai petrecut două evenimente importante în frumoasa ctitorie. La 15 septembrie 1642, s-au deschis lucrările unui sinod care a durat 43 de zile. El a luat în discuţie Mărturisirea de credinţă elaborată de Petru Movilă, mitropolitul Kievului, care dădea un răspuns încercărilor calvine de a se infiltra, prin patriarhul Chiril Lucaris al Constantinopolului, cel ucis de otomani în 1638, în Biserica Ortodoxă.

Al doilea eveniment a fost nunta fiicei cele mari a lui Vasile Lupu cu Janusz Radziwill, viitor hatman al Lituaniei, unul dintre fruntaşii polonezi de religie calvină, celebrată în 1645. Ne povesteşte Miron Costin: „N-au lipsitu nemică den toate podoabele, câte trebuia la veselie ca aceie, cu atâţe domni şi oameni mari den ţări streine. Meşteri de bucate, aduşi dintr-alte ţări, dzicături, giocuri şi de ţară şi streine.“ Şi tot cronicarul ne spune că au fost discuţii între boieri: „Ei dzicea lui Vasilie vodă şi pentru legea rătăcită şi un lucru nu fără grijă despre Împărăţiia Turcului“. Dar domnul hotărâse să schimbe orientarea ţării, apropiindu-se de crăia leşească. O schimbare oglindită şi în Biserica Goliei, de un baroc diferit de cel al Trei Ierarhilor, apropiat de cel polonez. Aşa cum înlocuia şi cuca cu coroana în zugrăvelile ce îl înfăţişau.

Piatra Trei Ierarhilor, monument unic în arhitectura noastră (dacă specialiştii discută despre un precedent la turla Dragomirnei lui Anastasie Crimca, de la începutul secolului al XVII-lea, sunt unanimi în a afirma că Trei Ierarhi nu a fost urmată de o construcţie cu podoabă similară), este o mărturie a destinului acestor locuri de a se afla la confluenţa unor civilizaţii şi, din păcate, puteri aflate în conflict, dar şi a capacităţii noastre de a asimila influenţe diferite, precum luxurianţa otomano-persană sau barocul de sorginte apuseană, prin filieră polonă, într-o sinteză originală ori, pentru a folosi formula istoricului francez André Grabar, într-o „estetică de compromis“.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Iaşi
Prezentator / voice over – Claudia Crăcăleanu
Operator video / editor video – Bogdan Zlei
Coordonator proiect – Claudia Crăcăleanu

Lasă un răspuns