Efendi, negustor turc aşezat în Moldova, care s-a botezat creştineşte, luând numele de Eminovici. Prietenii îi ziceau în glumă „turcule“. După alţii, era fiul unui ofiţer suedez, din oastea lui Carol al XII-lea, stabilit în Moldova. După mamă era cert rus, era gata să demonstreze cineva. A fost şi bulgar, sârb, polonez. Adevărul este că îşi putea urmări ascendenţii, vreme de două veacuri cel puţin, şi nu era nici un străin printre ei.
A fost un copil normal, care citea mult, este adevărat, dar care nu iubea şcoala. Nimic nu prevestea geniul. Tot Călinescu îi descria astfel acei ani: „Un copil care urlă trarara prin curte, bătând pasul prusian, cu chivăra pe cap, spre panica coteţelor, care se urcă pe şură şi se ascunde în casă prin rafturile de la scrin şi lăzile cu lumânări, care încalecă pe câine şi atacă gâştele, care se bălăceşte toată ziua în iaz, îndeletnicindu-se cu capturarea verdelui neam al bactracienilor, care fuge de acasă cu zilele răscolind pădurile şi stânile sau scapă de la şcoală venind pe jos şi trebuie să fie alergat călare pentru a fi prins, nu e nici un descreierat precoce, nici un palid trubadur solitar, ci o haimana sănătoasă, din zburdălnicia căreia talentul şi imaginaţia vor scoate mai târziu un mare poet al naturii.“
La Cernăuţi l-a avut profesor pe Aron Pumnul, foarte iubit de copii, căci îi strângea uneori şi bătea mingea cu ei. Avea acasă un fel de bibliotecă în limba română, din care le împrumuta cărţi şi le preda, în chip atrăgător, mai pe ascuns, şi istoria românilor.
În primăvara anului 1864 soseşte la Cernăuţi trupa Ştefaniei Tardini. Era pentru prima oară când în oraş se jucau piese de teatru în limba română. Aşa de mare a fost bucuria, încât cei cu dare de mână, văzându-i pe elevi şi studenţi strânşi în faţa sălii unde jucau actorii, pândind să se poată strecura înăuntru, le plăteau intrarea ca să se bucure şi ei de această sărbătoare. Foarte mulţi tineri scriau piese de teatru sau versuri şi îşi citeau unii altora creaţiile. Singur Eminescu nu voia să arate ce scrisese.
O întâmplare tragică l-a făcut să îşi dezvăluie aplecarea lirică. Eminescu era bibliotecar la Aron Pumnul. Acesta fu răpus de boală la 12 ianuarie 1866. Când Teodor Stefanelli (viitorul istoric şi jurist, membru al Academiei Române) ajunse la casa profesorului, l-a găsit pe Eminescu plângând. Revenit spre seară, Eminescu era aplecat asupra unei foi de hârtie, pe care tot scria, ştergea şi îndrepta. I-a citit lui Stefanelli poezia compusă sub imperiul tristeţii ce-l cuprinsese la moartea dascălului: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină/ Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;/ C-acum din pleiada-şi auroasă şi senină/ Se stinse-o dalbă stea“.
Peste o lună debuta în revista Familia, publicată de Iosif Vulcan la Pesta. Şi-a însoţit versurile trimise cu o scrisoare, în care se destăinuia că era un june de 16 ani şi se oferea să trimită corespondenţe din Bucovina pentru revistă. „Mi-aduc şi acum aminte cum într-o dimineaţă de februarie primii o scrisoare din Bucovina, în care un tânăr de 16 ani îmi trimitea nişte încercări literare. Era tânărul Mihai Eminovici. Armonia versurilor şi figurile-i plastice, considerând starea noastră literară de atunci şi îndeosebi etatea tânără a autorului, mă surprinseră şi deschisei cu plăcere coloanele mele acestui nou talent şi poet cu viitor. În entusiasmul meu, grăbii să prezint în numărul cel mai de aproape publicului cetitor pe Eminescu, cu următoarea notă redacţională: «Deschidem cu bucurie coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice ne-a surprins plăcut».“ Iosif Vulcan a fost cel care, neplăcându-i numele Eminovici, l-a transformat în Eminescu.
Revista avea o „Poştă a redacţiunii“; un porumbel cu un plic sigilat în cioc trona acolo şi în fiecare număr se dădeau răspunsuri încurajatoare debutanţilor. Deschizând numărul 6 al Familiei, Eminescu şi-a găsit poezia De-aş avea şi un răspuns la „Poşta redacţiunii“ „Cernăuţi. M.E. Şi corespondenţă am primit cu bucurie.“ Trimise întrebare dacă mai putea expedia şi alte creaţii. I se răspunse în numărul 8: „Cernăuţi. M.E. Vom primi toate cu bucurie, numai te rugăm ca, încât se poate, să scrii după ortografia ce o urmăm şi noi“.
O cercetare recentă vine să demonstreze că Mihai Eminescu şi-a calculat foarte atent ieşirile în public. Strategia debuturilor succesive – La mormântul lui Aron Pumnul, la Cernăuţi, în ianuarie 1866,apoi la Pesta, în revista Familia, poezia De-aş avea, februarie 1866, şi la Bucureşti, aprilie 1869, La moartea principelui Ştirbey – este experimentată în primul segment de activitate, între 1866, anul primelor apariţii, şi 1870, cel al definitivei afirmări.
Am început cu George Călinescu şi încheiem cu el. „E adevărat că noi toţi avem sentimentul intim că Eminescu este cel mai mare poet al nostru, nimeni n-a dat însă până acum justificarea critică a acestui sentiment […] Unii admiră pe cugetător, alţii pe naţionalist, alţii, în sfârşit, pe scriitorul de limbă românească, deşi toate aceste motive pot fi pe rând combătute. Fiecare preţuieşte altceva în Eminescu şi n-a venit încă curajosul şi abilul critic care să sprijine restul. Nu ştim aşadar de ce preţuim pe Eminescu.“
Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
Radio România Iaşi
Prezentator / voice over – Claudia Crăcăleanu
Operator video / editor video – Bogdan Zlei
Coordonator proiect – Claudia Crăcăleanu
