Limba română înlocuise slavona, alfabetul latin îl înlocuieşte şi el pe cel chirilic: în Ţara Românească este introdus, treptat, din 1853, în şcoli; în Moldova lucrurile au mers ceva mai greu. Venise de acum vremea ca limba română să fie unificată şi ordonată.
În februarie 1860, Evanghelie Zappa, un aromân foarte bogat (a fost unul dintre cei care au contribuit la reînvierea jocurilor olimpice), oferă guvernului un fond de 3.000 galbeni pentru realizarea „celui mai bun dicţionar românesc, cea mai bună gramatică şi cele mai bune traducţiuni în limba naţională a clasicilor streini cei mai aleşi“. Cum nu s-a mai oferit nimeni să sprijine financiar o astfel de întreprindere, i s-a cerut lui Zappa să trimită cei 3.000 oferiţi. Acesta a mai adăugat 2.000, ca să nu se piardă timpul cu aşteptarea altor donaţii. Prin decret s-a creat „Fondul Zappa“ pentru încurajarea şi progresul limbii şi literaturii române. S-a hotărât să se acorde un premiu de 200 galbeni pentru o gramatică a limbii române şi de 300 galbeni pentru litera „a“ din dicţionar. G. Sion a reacţionat, spunând că „pentru premiuri atât de mici nu se apucă nimeni de scris gramatice“ şi a cerut statului să adauge şi el fonduri şi să întemeieze o „societate care să reprezinte inteligenţa, erudiţiunea şi geniul României“. În testamentul său, Zappa a lăsat alţi câte 1.000 galbeni venit anual pentru viitoarea societate ce urma să se creeze. La aceşti bani s-au adăugat cei 1.000 galbeni dăruiţi de Alexandru Ioan Cuza la 29 martie 1863, din a căror dobândă se instituia un premiu pentru „cel mai bun uvragiu ştiinţific scris în limba română asupra unei propuneri dată de Consiliul Superior al Instrucţiunii Publice“.
În 1864 Nicolae Kretzulescu a cerut Consiliului Superior al Instrucţiunii Publice să redacteze un proiect de regulament pentru o comisie care să întocmească dicţionarul limbii române. La 18 iulie 1865 regulamentul era gata, dar lui Cuza i-a fost teamă să nu stârnească reacţia marilor puteri înconjurătoare.
Ideea era reluată de C.A. Rosetti, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, la iniţiativa căruia Locotenenţa domnească (instituită după detronarea lui Cuza) a înfiinţat Societatea Literară Română, prin decretul nr. 582 din 1 aprilie 1866. Numărul membrilor era fixat la 21: patru din Ţara Românească, trei din Moldova, trei din Transilvania, trei din Basarabia, doi din Banat, doi din Bucovina, doi din Maramureş şi doi reprezentanţi ai aromânilor sud-dunăreni. Se limita domeniul de competenţă la cel al limbii. Un ecou deosebit a stârnit actul în Transilvania. Iosif Vulcan scria în Familia: „Măreaţă va fi acea ziuă în care reprezentanţii naţiunii împrăştiată de soartă în şapte ţări se vor aduna laolaltă; sublim va fi acel minut când fratele de la Pind va strânge mâna cu fratele său de la Criş.“
Prima sesiune nu s-a mai ţinut în 1866, cum era prevăzut. S-a invocat epidemia de holeră. S-a vorbit în presa vremii că de fapt nu holera era cauza, ci lipsa banilor. Ion C. Brătianu comenta: „Fie-mi permis a zice în treacăt că nu înţeleg deloc ideea ce a făcut a se amâna acea Societate. D-a fost economie, a fost rău înţeleasă, căci se poate face economie în toate, dar nu în chestiuni d-asemenea natură.“ Nici pentru anul 1867 nu se prevăzuseră în buget, „din scăpare de vedere“, cheltuielile pentru Societatea Literară. S-a reuşit totuşi convocarea, gândită şi ca o ripostă la constituirea dualismului austro-ungar. Membrilor Societăţii care soseau la Bucureşti li s-a pregătit o primire fastuoasă la 31 iulie 1867, la al doilea rond de la Şosea, sub „un umbrar decorat cu scudele şi drapelele provinciilor române“. Primarul Capitalei a cerut şi el populaţiei să meargă la şosea, unde „capitala României va vedea mâine întrunită pentru prima oară în sânul său întreaga limbă română“.
La 1 august 1867 s-a desfăşurat şedinţa inaugurală. Pe străzile pe unde s-au deplasat membrii Societăţii, elevi din şcolile bucureşteni intonau cântece (Hora Unirii şi alte „imnuri naţionale“). Şedinţa inaugurală s-a desfăşurat în prezenţa miniştrilor şi a numeroşi spectatori. S-a vernisat un bust al lui Zappa şi s-a cântat Mult e dulce şi frumoasă limba ce vorbim. Cuvintele lui Timotei Cipariu – „Am început a ne libera patria, am început a ne libera limba; am început, domnilor, abia am început, dar nu am terminat; rămâne să continuăm şi să terminăm“ – au fost salutate cu aplauze furtunoase. Inaugurarea s-a desfăşurat în casele lui Constantin Ghica „de lângă intrarea Cişmigiului“. La intervenţia Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice se reparase pavajul din faţa casei.
Într-una dintre primele şedinţe, Bariţiu a propus să nu rămână o simplă societate literară, ci să fie o Societate Academică. A fost adoptată propunerea şi s-a împărţit în trei secţii: literară-filologică, istorică şi arheologică şi de ştiinţe naturale.La 29 martie 1879 a fost promulgată legea prin care „Societatea Academică Română se declară Institut Naţional cu denumirea Academia Română“.
Tot Bariţiu, în a doua şedinţă a sesiunii inaugurale, a făcut o declaraţie de principii, pe care Academia nu a reuşit să o respecte întotdeauna: „Lucrările acestei Societăţi Literare vor fi şi vor rămâne scutite de orice sistemă guvernamentală în orice împrejurări de oricare înrâurinţă mai înaltă şi de toate valurile politice efemere, atât în totalitatea sa, cât şi în fiecare dintre membrii săi […]. Ajutoriul material pe care statul românesc va afla cu cale a întinde acestei instituţiuni ştiinţifice în favoarea culturei mai înalte naţionale încă nu va învălui în sine nici un fel de obligaţiune.“
Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
Radio România București FM
Prezentator / voice over – Alex Minculescu
Operator video / editor video – Cosmin Boroiu
Coordonator proiect – Alex Minculescu, Vicențiu Andrei
