La propunerea lui Grigore Antipa, în 1920, Emil Racoviţă era ales membru al Academiei Române, cu 21 de voturi din 21. În discursul său, Antipa îi aducea un elogiu care justifică pe deplin prezenţa acestui savant între cele 100 de momente esenţiale ale istoriei noastre. „Lucrările sale ştiinţifice din acest scurt timp, cunoştinţele sale solide din toate ramurile zoologiei, ochiul său de ager observator şi judecata sa cumpănită şi nu mai puţin eminentele sale calităţi personale de bun camarad au atras atenţiunea asupra sa şi au făcut să fie recomandat d-lui de Gerlache, conducătorul expediţiei belgiene antarctice, ca zoolog al acestei mari expediţii ştiinţifice, care în anii 1897-1899 a îndeplinit o importantă operă. Belgica a fost primul vas care a iernat în regiunile antarctice. […] Întreaga parte zoologică a expediţiei i-a fost încredinţată lui. […] Numeroasele monografii publicate în urmă de către diferiţii specialişti, care au prelucrat materialul faunistic recoltat de Racoviţă, arată cu cât de multă pricepere şi-a îndeplinit el sarcina ce şi-o luase şi de ce mare preţ erau datele biologice adunate de dânsul pentru cunoaşterea desfăşurărei vieţii în acele regiuni, până atunci neexplorate încă.“
Se vorbeşte puţin azi la noi despre această expediţie, prima din lume care a ajuns în acele părţi atât de aspre ale globului pământesc. A fost numită „Belgica“ după numele corăbiei cu care s-a navigat. Au participat Adrien de Gerlache, organizatorul şi căpitanul navei, Roald Amundsen, viitorul cuceritor al Polului Sud, medicul american Frederick Cook, polonezii H. Arctowski şi A. Dobrowolski şi românul Emil Racoviţă. Atunci când a primit propunerea să participe la expediţie, Racoviţă îndeplinea serviciul militar. Gerlache roagă pe contesa de Flandra să intervină pe lângă regele Carol I ca Racoviţă să fie eliberat din armată şi în iulie Racoviţă primea un concediu nelimitat.
După ce Belgica a ajuns la Rio de Janeiro, Racoviţă a profitat şi, în loc să piardă o lună cu banchetele şi petrecerile care s-au dat în cinstea membrilor expediţiei, a plecat la Punta Arenas, în Argentina, pentru a explora jungla patagoniană. Când l-a recuperat, Gerlache scria acasă: „Putem deja să trimitem de aici, către Ministerul de Interne, câteva eşantioane interesante din fauna magellanică“. Este adevărat, Racoviţă pierduse din plantele şi animalele colectate; o parte din ierbar fusese roasă de şoricei, iar căderea unui cal provocase pierderea unor borcane cu exemplare de faună măruntă.
La 27 ianuarie 1898 au debarcat pe o insulă. Lui Emil Racoviţă i-a revenit mai apoi cinstea să o boteze. El i-a dat numele lui Cobălcescu, profesorul lui de ştiinţe naturale de la Liceul „Institutele Unite“ din Iaşi, marele naturalist Grigore Cobălcescu (1831-1892), unul dintre întemeietorii geologiei româneşti.
La 28 în februarie, Belgica se afla în faţa unei imense banchize, sfâşiată de largi crăpături. Comandantul Gerlache a dat ordin să înainteze, în ciuda împotrivirii celorlalţi membri ai expediţiei. Spera să poată traversa banchiza şi naviga apoi prin ape limpezi spre Sud. Emil Racoviţă şi Roald Amundsen au fost printre cei care s-au opus cel mai vehement înaintării. Nu curajul le lipsea, ci se temeau că importantele colecţii strânse şi observaţiile făcute riscau să nu ajungă la semenii lor. La 4 martie 1898, pentru că înaintarea spre Sud devenise imposibilă, s-a decis revenirea spre nord, dar fără succes. Nava era prinsă într-un cleşte de gheaţă.
La 17 mai a început lunga noapte polară, ce avea să dureze trei luni. Nici un om nu o mai înfruntase vreodată în mijlocul gheţurilor, dincolo de Cercul Polar de Sud. Emil Racoviţă a sintetizat astfel efectele nopţii polare: „Întunericul continuu nu are numai efect rău asupra sufletului, e vătămător şi pentru trup. Anemia a bântuit curând în mica noastră colonie. Feţele îngălbeniră, suflarea se îngreunase, mişcările cele mai simple pricinuiau bătăi de inimă. Ca umbre ne târam în neîntreruptul întuneric, prin nămolul de omăt ce viscolul clădea pe puntea corabiei.“ Orice muncă intelectuală de durată devenise imposibilă. Somnul venea foarte greu, la afecţiunile gastrice şi circulatorii se adăugau cele psihice.
Abia după un an, la 14 martie 1899, după o muncă titanică, Belgica scăpa din strânsoarea banchizei şi putea reveni, la 28 martie, la Punta Arenas.
„Cu toate că acest număr considerabil de lucrări biooceanografice şi această mare activitate ştiinţifică desfăşurată într-un timp relativ scurt erau suficiente pentru a-i asigura un nume considerat în ştiinţă, compatriotul nostru, abia scăpat de lichidarea sarcinii ce şi-o luase cu expediţiunea antarctică, se îndreaptă într-o nouă direcţiune – iarăşi într-un domeniu necunoscut – unde mari şi grele probleme îi deschid un nou şi vast domeniu de muncă“ – scria Grigore Antipa. În primăvara anului 1904, aflat într-o călătorie de studii oceanografice, explorează fauna grotei Cueva de’l Drach din Majorca. Aici descoperă un nou gen de crustacee. Explorând tema, constată cât de puţin cunoscută şi cercetată era fauna din peşteri. În 1907 publică o lucrare în care, după ce face o revizuire critică a concepţiilor de până atunci, expune programul noii ramuri a ştiinţei biologice al cărei creator este, speologia. În 1920 avea să fondeze la Cluj primul institut de speologie din lume.
Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
Radio România Cluj
Coordonator proiect, prezentator – Andrei Huțanu
Operator cameră, editare video – Bogdan Vișan
