Considerată primul monument al literaturii române, scrierea Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie a avut parte – se putea altfel! – de un lung şir de controverse. Mai întâi că a fost scrisă, aşa cum converg azi părerile învăţaţilor care au studiat manuscrisele păstrate, în slavonă. Ceea ce se poate explica, slavona fiind, în acel moment, dar nu pentru încă multă vreme, singura limbă a culturii pe meleagurile de la sud şi est de Carpaţi.
Apoi, deşi scrisă la persoana a întâia, i s-a contestat domnului Neagoe Basarab orice paternitate, inclusiv a ideii realizării unei asemenea opere. O astfel de judecată ar putea privi doar lucrarea în sine, fără a o integra în contextul domniei, unde îşi găseşte o prezenţă logică, în rând cu alte iniţiative culturale ale domnului. Pentru a le înţelege, este nevoie de o rapidă expunere a lor.
Sfârşitul secolului al XV-lea şi primii ani ai celui următor au reprezentat vremuri de mari tulburări pentru Ţara Românească, cu domni căzuţi pradă luptelor dintre partidele boiereşti. Însuşi Neagoe se urcă pe tron în 1512 după ce „fiind luptă, au tăiat capul lui Vlad Voievod în cetatea Bucureşti“. Noul domn şi-a alcătuit o genealogie care să-i justifice ocuparea tronului şi şi-a luat în acte şi numele de Basarab, al dinastiei cu care începe istoria principatului. Şi-a alcătuit un program cultural menit să întărească ideea dinastică, faptul că domnul era impus prin voinţa divină, era „unsul lui Dumnezeu“, nu urca pe tron prin vrerea boierilor. În acest program se înscriu ctitorirea noii catedrale mitropolitane din Târgovişte, dar mai ales înălţarea maiestuoasei biserici de la Curtea de Argeş, la a cărei sfinţire, la 15 august 1517, au asistat un patriarh ecumenic, patru mitropoliţi străini, egumeni Sfântul Munte, ierarhii locului, Curtea domnească şi mulţime de popor. Rostul ctitoriei nu era doar de a fi biserică de mănăstire, ci şi „un mausoleu pentru sine şi familia sa – cum spunea Emil Lăzărescu; ea rămâne […] o mare, splendidă raclă albă“.
Şi Învăţăturile… se integrează acestui program. Ele fac parte dintr-o categorie literară mult apreciată şi în Evul Mediu, aşa-numita „oglinda principelui“.
Mai mult ca sigur că lucrarea nu a fost scrisă de mâna domnului, deşi avem certitudinea că ştia să scrie şi ni s-au păstrat acte cu grafia lui. Neagoe crescuse şi se formase în atmosfera cărturărească a Mănăstirii Bistriţa, stătuse apoi în preajma patriarhului Nifon, sosit în Ţara Românească în 1503, şi avusese legături strânse cu episcopul de Râmnic, Maxim Brancovici, cu a cărui nepoată, Despina (şi ea ştiutoare de carte), s-a şi căsătorit.
Învăţăturile… cuprind pagini întregi din scrieri anterioare. Era un obicei curent al vremii, când noţiunea de plagiat nu exista. Dimpotrivă, era un lucru obişnuit să preiei spusele înaintaşilor cu care erai de acord. Dar structura, modul de îmbinare al citatelor este unul original. Aşa cum exista, mai ales în partea de sfaturi practice politice, o evidentă contribuţie originală, izvorâtă din experienţa personală a domnului.
Lucrarea este o îmbinare de religios (mai ales în prima parte) şi laic. Prima parte se constituie într-un fel de „teologie pentru uzul şefilor de stat“, potrivit caracterizării lui Dan Zamfirescu, cu lecturi morale şi pedagogice din Biblie şi scrierile unor învăţaţi teologi. În partea a doua, în cele 13 capitole, avem un adevărat tratat de arta guvernării. Sunt expuse sfaturile menite să asigure autoritatea domnului în faţa supuşilor. Fiul domnului, Theodosie, este îndemnat să îşi aleagă slujitorii după merit, nu după originea socială. „Şi de va fi mai harnicu unul din cei săraci decât unul den feciorii de boiari sau decât o rudă de ale voastre, voi să nu daţi acelora cinstea şi boeriia, în făţărnicie; ce să o daţi aceluia mai sărac, deaca iaste vrednic şi harnic şi-şi va păzi dregătoria cu cinste.“
Domnul trebuie să fie autoritar, dar drept în judecata sa. „Fătul mieu, judecata două lucruri are: unul spre pagubă, iar altul spre uşurare şi spre izbândă. Iar domnul carele va judeca pre dreptu, acela-i domn adevărat şi unsul lui Dumnezeu şi va dobândi şi lumina care nu va trece niciodată.“
Prin aceste ultime capitole, scrierea se apropie de concepţia renascentistă a Principelui lui Machiavelli, lucrare din 1513, deci contemporană, fără a putea vorbi de vreo influenţă directă. Este, prin aceasta, un simbol al conectării noastre la marile curente de idei europene, chiar dacă dintr-o margine de Europă şi suferind atracţia tot mai puternică exercitată de o altă economie-lume – pentru a prelua formula istoricului francez Fernand Braudel –, cea otomană.
Rostul scrierii este astfel rezumat: „Iată, fraţilor, că eu cât mă putui pricepe despre o parte, eu m-am silit pentru voi şi v-am scris […] De la Adam până acum au fost mulţi împăraţi şi mulţi domni şi multe feluri de cărţi s-au făcut şi au scris […] iar apoi au trecut ca roao, cea de dimineaţă, şi acum nimic nu să cunoaşte de acei împăraţi şi de acei domni mari […] făr numai lucrurile cele bune ce vor fi făcut în viaţa lor, acelea nu vor pieri în veci“. De aici şi rostul educativ al istoriei, afirmat pentru prima oară la noi: „Deci, să ascultaţi ţi să înţelegeţi de viaţa lor şi vă veţi înţelepţi de veţi lua aminte cu socoteală.“
Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
Radio România Oltenia-Craiova
Prezentare – Daria Andriescu
Voice over – Gabriel Liviu Balica
Operator video – Cosmin Meca
Editor video – Alin Cîrțînă
Coordonator proiect – Davian Vlad
