Adoptarea leului ca monedă naţională

1891
0
DISTRIBUIȚI

Un călător francez din secolul al XIX-lea, Thibault-Lefebvre, nota: „Există astăzi în Valahia monete de toate proveniențele și de toate felurile. Bani de socoteală, monete reale, monete austriece, turcești, rusești și câteodată monete franceze, engleze, italiene, monete având curs în țările de proveniență, monete demonetizate și scoase din circulație, toate se găsesc în Principate, se primesc, circulă într-o învălmășeală dăunătoare tuturor, cu excepția zarafilor.“ „Leul de socoteală“ fusese introdus prin Regulamentul Organic, în dorinţa de a simplifica lucrurile. Era o monetă fictivă, care nu avea o existență reală, dar care îndeplinea rolul de etalon monetar, toate celelalte monete fiind raportate la el. Orice tranzacţie şi orice impozit se calculau în lei, dar se plăteau în galbeni, irmilici, ruble, franci. De exemplu, un cal era socotit la 50 de lei, dar de cumpărat era cumpărat cu monete reale: 5 galbeni (care valorau 25 lei) plus 3 iuzluci (15 lei) plus 400 parale (10 lei). Valoarea cursurilor putea înregistra diferenţe foarte mari de la o localitate la alta şi de la o zi la alta.

Leul a fost la origine o monetă reală, din argint, löwenthalerul, emisă în Țările de Jos în 1575. Ea a circulat și în Ţările Române de la sfârșitul secolului al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea, sub numele de leu, pentru că avea pe revers efigia unui leu rampant. A lăsat o impresie durabilă în mentalul colectiv, astfel încât, deși a dispărut din circulație, a rămas ca reper și a devenit monetă de calcul.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, s-a încercat baterea unei monete proprii, pentru care s-a propusdenumirea de romanat sau de român, după modelul francului francez. S-a contractat un împrumut extern destinat emiterii românului, s-au realizat schițele. Ion Heliade-Rădulescu comenta: „auzul românului nu sufere a se zice: s-a dat o sută de români (ca o sută de franci) pe un bou“. Cum lipseau resursele financiare şi exista şi opoziţia puterii suzerane, Imperiul Otoman, ideea a fost abandonată.

La „22 apriliu/4 maiu 1867“, în Monitorul. Jurnal Oficial al României era publicată „Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monetelor naţionale“, prin care se introducea în România un sistem monetar modern și leul devenea moneta națională. Actul normativ prevedea explicit că unitatea monetară a României era leul, definită ca reprezentând 5 g argint cu titlul de 835‰. Legea a intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 1868, dar înlăturarea haosului monetar nu s-a realizat peste noapte. Guvernul român a comandat, în 1867, monetăriilor Watt & Co. şi Heaton din Birmingham baterea monetelor din aramă, în valoare de 4.000.000 lei. Primul transport cu monedă divizionară a sosit în ţară în februarie 1868.

Pasul următor era baterea şi introducerea în circulaţie a monetei etalon (de aur şi de argint). Ion C. Brătianu, ministru de Finanţe, a luat două hotărâri importante, care nu respectau nici înţelegerea la care se ajunsese cu Imperiul Otoman, nici legea monetară din 1867: 1. baterea monetelor de aur şi de argint, fără ca acestea să poarte semnul special, cerut de Poartă; 2. monetele româneşti să poarte efigia principelui Carol, nu armele ţării, aşa cum prevedea legea. Au fost comandate în străinătate stanţele monetare cu efigia lui Carol I, precum şi 100 de monete de aur de 20 de lei, cunoscute şi sub numele de polul din aur, care aveau legenda:  „Carol, domnul românilor“. Celor care reproşau înlocuirea armelor ţării cu efigia domnului, I.C. Brătianu le-a replicat: „Pentru Dumnezeu, nu mai ridicaţi această chestiune, lăsaţi-o, lăsaţi-o după ce se va dobândi principiul de a avea o monetă!“. Dar energicele proteste ale Imperiului Otoman şi Austro-Ungariei au determinat guvernul român să oprească baterea monedelor şi să nu le pună în circulaţie pe cele existente.

La 24 februarie 1870, s-a inaugurat Monetăria Statului din Bucureşti. Cu acel prilej, s-au bătut 5.000 de piese din aur de 20 lei şi 400.000 piese din argint de 1 leu. Raportată la nevoile circulaţiei, această primă emisiune a Monetăriei Statului a avut o semnificație simbolică, exprimând hotărârea României de a bate monedă naţională.

Cucerirea independenţei în 1877 şi întemeierea Băncii Naţionale au permis introducerea monetei naţionale în circulaţie efectivă. Prin Legea din 17 aprilie 1880 şi prin Statutele adoptate la 25 mai 1880 se stabilea că biletele emise de Bancă aveau valoarea de 20, 100, 500 şi 1.000 lei. Pentru tipărirea lor în ţară, a fost trimis Eugeniu Carada la Paris, care trebuia să aducă cele necesare. S-a dovedit o operaţiune mult mai complicată decât se crezuse iniţial şi Carada a propusca biletele ipotecare aflate în rezerva Ministerului de Finanţe să fie preluate de B.N.R. şi să fie puse în circulaţie cu aplicarea însemnelor Băncii Centrale şi a semnăturilor guvernatorului, casierului şi a unui cenzor. Soluţia a fost adoptată, iar circulaţia primelor hârtii, în locul banilor din metal preţios, a stârnit mare mirare şi nelinişte. La 30 noiembrie, ziarul Curierul financiar anunţa punerea în circulaţie a biletelor ipotecare cu supratipar, iar a doua zi, la 1 decembrie 1880, ghişeele Băncii au fost deschise publicului. Entuziast, ziarul Românul titra: „cifra afacerilor din această zi a întrecut, după cât ni se asigură, toate aşteptările“.

Primul transport de bilete ale B.N.R. realizate în Franţa a pornit spre Bucureşti în noiembrie 1880. Au fost puse în circulaţie la 19 ianuarie 1881. Apoi tipărirea lor s-a făcut în ţară.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Reșița
Prezentare, voice over – Valentina Adam
Editor video – Tiberius Adam
Coordonator proiect – Laura Sgaverdea

Lasă un răspuns