Înfrântă în războiul cu Prusia, în 1866, dinastia de Habsburg nu a găsit altă soluţie de salvare decât pactul dualist cu Budapesta şi crearea Monarhiei Austro-Ungare. Definitivarea pactului austro-ungar a găsit pe liderii românilor nepregătiţi, divizaţi, fără un program politic cu audienţă la populaţie. În plus, de acum erau lipsiţi de orice sprijin din partea Curţii de la Viena, iar autonomia Transilvaniei a fost suprimată. În Transilvania domina ideea pasivităţii, a neparticipării la viaţa politică, drept semn al nerecunoaşterii dualismului şi a pierderii autonomiei provinciei, în vreme ce în Banat şi Bucovina românii, care dintotdeauna trimiseseră deputaţi în Parlamentul de la Budapesta, au acceptat să participe la viaţa electorală şi politică din Ungaria. A urmat un lung proces de limpezire şi unificare a luptei naţionale, ce a culminat cu memorandumul din 1892.
În februarie 1869 s-au constituit Partidul Naţional Român din Banat, respectiv cel din Transilvania. Din cauza deosebirilor de tactică, colaborarea lor a fost dificilă. Câştigarea independenţei de către România a avut un efect benefic asupra mişcării naţionale a românilor din monarhia dualistă. Nicolae Cristea (redactor la ziarul sibian Telegraful român) scria: „Astăzi nimeni nu mai cutează a deosebi românul de român, fie oriunde, în Moldova, în Muntenia, în Ardeal, în Banat, în Bucovina, în Basarabia […] Zicem fără sfială: anul 1877 a dat Europei un nou popor. “George Bariţiu comenta astfel situaţia de după 1877: „De acum înainte, au început să-şi şteargă ochii şi românii braşoveni şi sibieni şi alţi aşa-numiţi activişti, iar când văzură că peste o sută de ziare maghiare făceau un singur cor în combaterea unanimă a independenţei statului românesc, bunii noştri activişti s-au deşteptat şi mai bine.“
În dimineaţa zilei de 12 mai 1881, în sala de festivităţi a Hotelului „Împăratul romanilor“ din Sibiu s-a întrunit conferinţa generală a alegătorilor români din Transilvania şi Ungaria. În preajma conferinţei, George Bariţiu a avut consultări la Bucureşti cu Titu Maiorescu, cu A.T. Laurian şi alte personalităţi. După trei zile de dezbateri, s-a aprobat programul Partidei Naţionale din Ungaria şi Transilvania, realizându-se astfel unificarea celor două partide ale românilor, din Banat şi Transilvania. În conformitate cu hotărârea conferinţei naţionale, în anul următor George Bariţiu a alcătuit un Memorial. Documentul marca recursul la Europa democratică şi internaţionalizarea problemei româneşti. Pentru prima dată se abandona apelul la Curtea de la Viena, iar Budapesta era ignorată. Textul conţine referiri directe la drepturile omului: „luptele pentru drepturi omeneşti peste tot au fost comune românilor cu popoarele asuprite din toată Europa şi din toţi secolii, iar diferenţa era şi mai este mai mult numai în forma despotismului de care suferă popoarele.“
În 1884 a apărut publicaţia Tribuna care va purta o luptă continuă, bucurându-se de o largă audienţă populară, împotriva legislaţiei emise după încheierea dualismului. La conferinţa naţională a partidului din 7-9 mai 1887 s-a decis alcătuirea unui Memorandum. Iniţial, Ioan Slavici a primit sarcina să elaboreze o schiţă a documentului, apoi sarcina a revenit lui Aurel Mureşianu şi Iuliu Coroianu. Abia la sfârşitul lui 1888 este adoptat proiectul lui Iuliu Coroianu. După călătoria din 1892 a lui Ioan Raţiu, Vasile Lucaciu şi Iuliu Coroianu la Bucureşti şi discuţiile purtate cu autorităţile române, conceptul Memorandumului este pus în discuţia comitetului central al P.N.R. Este dezbătut paragraf cu paragraf şi este redus pentru a nu se înainta împăratului un text prea lung.
La 25 martie 1892, o delegaţie naţională (300 de români) a prezentat memorandumul la Curtea din Viena şi a solicitat audienţă împăratului. Acesta a refuzat să-i primească. Plicul în care se afla documentul a fost trimis, fără să fie deschis, guvernului ungar spre „rezolvare“, care a dispus anchetarea celor vinovaţi. La 13 mai 1893 procurorul general din Cluj a pus sub acuzare întregul comitet executiv al P.N.R. Procesul s-a desfăşurat la Cluj, în intervalul 25 aprilie-13 mai 1894. Românii au organizat numeroase şi puternice manifestaţii de solidaritate, spre îngrijorarea autorităţilor. Unul dintre acuzaţi spunea la proces: „Ceea ce se discută aici este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor însă nu se discută, ci se afirmă“. Au fost condamnaţi la grele pedepse de detenţie, cea mai grea fiind contra lui Vasile Lucaciu, 5 ani de temniţă, el fiind considerat „autorul intelectual al mişcării“. Diplomatul german Anton von Monts scria cancelarului Leo von Caprivi: „Judecarea românilor de către un juriu naţionalist maghiar nu putea să nu ducă la condamnarea lor; guvernul s-a aflat din capul locului într-o situaţie penibilă. Pe de o parte nu putea să obţină o condamnare pe cale legală, iar pe de alta, nu a putut să evite violarea legii“.
În timpul vizitei făcute la Viena, în 1895, Carol I a cerut eliberarea memorandiştilor. Împăratul a găsit o soluţie de compromis: i-a decorat pe cei care îi condamnaseră şi i-a eliberat pe memorandişti.
Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
Radio România Cluj
Coordonator proiect, prezentator – Andrei Huțanu
Operator cameră, editare video – Bogdan Vișan