Prima unire a Ţărilor Române şi semnificaţia sa

633
0
DISTRIBUIȚI

Într-un document emis din Iaşi, la 27 mai 1600, Mihai Viteazul se intitula „Io Mihail voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei“. Şi-a confecţionat şi o pecete cu stemele reunite ale celor trei ţări. Urcat pe tronul Ţării Româneşti în 1593, luase şi Transilvania în 1599 şi Moldova în 1600. Sunt fapte istorice ce nu pot fi contestate. Disputate rămân raţiunile pentru care le-a cucerit şi dacă urmărea să realizeze un stat închegat, ceea ce în mod evident nu a reuşit în timpul foarte scurt cât a durat această primă domnie a unui domn român asupra celor trei state feudale în care au vieţuit românii.

Odată cu generaţia paşoptistă – şi mai ales după ce s-a publicat monografia dedicată de Nicolae Bălcescu viteazului domn – unirea lui Mihai Viteazul a devenit simbolul aspiraţiei românilor de a trăi între graniţele aceluiaşi stat. Un simbol, cum spuneam, contestat.

Contestatarii au afirmat că doar ambiţia personală l-a mânat să cucerească Transilvania şi Moldova. Sau că a dorit să le stăpânească doar pentru că astfel se îndeplinea o necesitate de apărare, că a fost o unitate pe temei de cruciadă antiotomană.

Dacă Mihai Viteazul a fost primul care a realizat efemera unire, nu a fost primul care s-a gândit la ea. În tot secolul al XVI-lea, ideea interdependenţei dintre cele trei provincii româneşti era un fapt stabilit. Mihai Viteazul relua o politică încercată şi de Petru Rareş, în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Şi Mihai era pe deplin conştient de această interdependenţă, după cum îi mărturisea nunţiului apostolic Malaspina: „Sunt aşa de subordonate reciproc [Ţara Românească şi Transilvania] şi înlănţuite laolaltă, încât căzând una, cade şi cealaltă şi păstrându-se una, se păstrează şi cealaltă.“ Iar în memoriul înaintat la 17 ianuarie 1601, din Viena, împăratului Rudolf al II-lea scria: „Însă din Ţara Românească şi din Moldova, Ardealul se poate lua uşor“.

Nici ideea că Ţara Românească, Moldova şi Transilvania erau de fapt una nu era nouă. Cu un secol înainte, în mesajul către dogele Veneţiei, din 8 mai 1477, Ştefan cel Mare foloseşte de două ori formula „l’altra Valachia“ pentru a desemna Ţara Românească. Şi pentru străini acest lucru era o evidenţă. Diplomatul dalmat Tranquillus Andronicus nota în 1528: „În vremurile de demult, toţi românii (Valachi) trăiau sub un singur principe.“ Un alt cărturar, Paolo Giovio afirma: „Toată Valahia se divide în două părţi, formând două state.“ Să îl cităm şi pe Ştefan Brodarics, episcop de Sirmiu (îl prelua poate pe cronicarul lui Matia Corvin, Antonio Bonfini, care scrisese acelaşi lucru): „Transilvania este cuprinsă între cele două Valahii: Ţara Românească şi Moldova, cea dintâi vecină cu Dunărea, a doua cu Marea Neagră; acestea două, împreună cu Transilvania, ocupă astăzi acea parte a Europei care fusese pe vremuri Dacia“.

În momentul când Mihai Viteazul a devenit domn şi al Ţării Româneşti şi al Moldovei, nu mai era o noutate nici ca un domn dintr-o ţară să se intituleze domn şi al celeilalte, nici ca un domn dintr-un principat să treacă pe tronul celuilalt. În 1552, pretendentul Alexandru Lăpuşneanu depunea jurământul la Bakuta, pe Nistru, ca „domn al ţărilor Moldovei şi Valahiei“. În 1558, Despot, pe atunci doar prezent la Curtea lui Lăpuşneanu, îl numea pe acesta „voievod al Moldovei şi Valahiei“. Ca pretendent, şi Despot se intitula „principe al Moldovei şi al ţinuturilor valahe“.

În 1574 se urca pe tronul Moldovei primul membru al dinastiei Basarabilor din Ţara Românească, Petru Şchiopul. Până atunci, şi domnii Moldovei, care interveneau în Ţara Românească pentru a pune un domn favorabil planurilor lor, şi cei din Ţara Românească, ce încercau acelaşi lucru în Moldova, făceau apel la un membru al dinastiei locale. Fenomenul avea să continue şi în secolul al XVII-lea, când mai mulţi domni au ocupat succesiv tronurile Ţării Româneşti, respectiv Moldovei. Fapt şi mai important, odată cu anul 1574 s-a înregistrat şi instalarea unor boieri din Ţara Românească în cele mai înalte dregătorii din Moldova şi invers. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, 34 de boieri au trecut dintr-o ţară în alta, ocupând dregătorii înalte şi în una şi în cealaltă. Desigur, nu toată lumea era mulţumită de aceste inovaţii. Venirea lui Petru Şchiopul a fost întâmpinată cu mult ostilitate. La fel cum boieri munteni, în frunte cu Buzeştii, au fost împotriva domniei lui Mihai în cele trei ţări române. Trebuia să vină cronicarii secolului al XVII-lea, Dimitrie Cantemir şi Stolnicul Cantacuzino, apoi Şcoala Ardeleană, pentru ca ideea originii comune şi a unităţii de neam să treacă de la nivelul conştiinţei comune la cel al ideologiei naţionale. Dar este limpede că înfăptuirea lui Mihai Viteazul nu a fost doar un accident al istoriei.

Cu talentul de a surprinde în câteva cuvinte realităţile istorice, Nicolae Iorga scria: „Istoricul critic trebuie să intervie ca să afirme încă o dată că acest lucru [Unirea Ţărilor Române] n-a stat în conştiinţa lui Mihai Viteazul cu claritatea ce ar avea-o în mintea unui om politic contimporan, care a ascultat lecţii şi a cetit cărţi despre istoria românilor şi istoria universală, care a trecut examene de filosofia dreptului şi a fost învăţat a înţelege teoretic care sunt nevoile de viaţă ale unui neam. El n-a fost călăuzit de o lungă dezvoltare culturală, urmărind un scop precis şi neschimbat, pe care cugetătorii să-l afirme şi poeţii să-l cânte. Nu i-a spus zilnic gazeta de dimineaţă şi gazeta de seară că se aşteaptă un om pentru a îndeplini această operă şi nu i s-a făgăduit de nici un publicist cotidian venirea şi rămânerea la putere pentru această operă, iar pe urmă recunoştinţa naţională, cu ce drepturi de moştenire poate aduce cu dânsa…“

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Oltenia-Craiova
Prezentare – Daria Andriescu
Voice over – Gabriel Liviu Balica
Operator video – Cosmin Meca
Editor video – Alin Cîrțînă
Coordonator proiect – Davian Vlad

Lasă un răspuns