Spiru Haret – cel care a aşezat învăţământul românesc pe temeinice baze

171
0
DISTRIBUIȚI

La 30 ianuarie 1878, un tânăr de numai 27 ani, susţine la Paris doctoratul cu tema Despre invariabilitatea axelor mari ale orbitelor planetare. Revistele din Paris au publicat recenzii elogioase, iar Analele Observatorului din Paris i-au tipărit lucrarea în întregime, în 1885. Un alt mare matematician român, Gheorghe Ţiţeica, aprecia astfel teza lui de doctorat: „A înscris pentru totdeauna numele lui Haret în ştiinţă“. Spiru Haret era primul român care obţinea un doctorat în matematici în Franţa. Era cât pe-aci să nu mai ajungă să îl susţină. În aprilie 1877 intrasem în război alături de Rusia contra Imperiului Otoman. Bursierii români din Paris au socotit de datoria lor să vină în ţară, să se înroleze, dar ministrul Învăţământului, G. Chiţu, le-a telegrafiat să rămână şi să-şi continue studiile.

Pentru cei mai mulţi dintre noi, numele lui Spiru Haret nu se leagă în primul rând de această contribuţie fundamentală la matematici şi astronomie, ştiinţă pentru care făcuse o pasiune de când era în clasa a III-a şi a citit un articol despre lună. Spiru Haret este cel care a aşezat învăţământul românesc pe temeinice baze. A înţeles perfect rolul pe care îl are educaţia într-o societate şi s-a străduit să creeze condiţiile necesare pentru ca profesorii să îşi poată împlini menirea, iar elevii să poată învăţa.

Avea un respect deosebit pentru dascăli. Ajuns ministru, a încurajat punerea unui medalion în localul şcolii care să amintească de învăţătorul său, Toma Săvescu, a participat la ceremonie şi a rostit un frumos elogiu. La o întâlnire a corpului didactic, atunci când preşedintele adunării îl salută şi îi mulţumeşte că „s-a coborât“ în mijlocul lor, îi replică că el nu se coboară, ci vine în mijlocul colegilor, pentru că şi el este profesor.

În martie 1897 devine prima oară ministru al Instrucţiunii şi Cultelor. Atunci a elaborat două legi de temelie ale sistemului şcolar: a învăţământului secundar şi superior (1898) şi a învăţământului profesional (1899). A creat cantine şcolare, a introdus împărţirea de manuale gratuite copiilor săraci.După plecarea de la minister are durerea să vadă, în buna tradiţie românească, cum tot ce lucrase el alţii caută să dărâme. Revine în fruntea ministerului în 1901 şi înfiinţează Casa de economie, credit şi ajutor a Corpului Didactic.

Cunoştea bine situaţia materială a şcolii româneşti. În 1862, când obţinuse o bursă la Sf. Sava, găsise localul şcolii „o casă mică, veche, umedă, cu clasele înşirate în jurul curţii, în nişte încăperi clădite la întâmplare, unele într-o stare de infecţie de nedescris“. În 1879 mersese într-o inspecţie prin şcoli din Moldova. Scria cu amărăciune: „Un lucru ce am fi dorit să găsim este de a vedea pe profesori iubindu-şi profesiunea, preocupându-se întruna de dânsa, căutând neîncetat a-şi îmbunătăţi cursul, socotindu-şi ca o datorie de onoare a obţinea rezultate cât mai bune. În loc de aceasta, afară de câteva excepţiuni cari ne consolează în parte, am văzut din contra multă indiferenţă, postul de profesor e considerat o sinecură sau ca o rezervă în caz de neizbândă în alte întreprinderi.“ De o corectitudine greu de înţeles de unii dintre contemporanii săi, refuza compromisul. În septembrie 1872 a făcut parte dintr-o comisie de examinare a concursului pentru bursă. Un senator, văr cu ministrul Învăţământului, generalul Tell, avea un protejat care rămăsese fără bursă. Tell avea posibilitatea să îl treacă supranumerar, dar a vrut să dea o înfăţişare de legalitate. A chemat în cabinetul său pe profesorii comisiei de examinare, pe protejat şi trei admişi luaţi la întâmplare şi a cerut să fie examinaţi în faţa lui. Haret şi un alt profesor şi-au dat demisia în semn de protest. În 1882 a fost numit membru în Consiliul permanent de instrucţiune, alături de Al. Orăscu, P.S. Aurelian, generalul Davila. Şi-a dat curând demisia, intrând în conflict cu ministrul. Următorul l-a numit inspector general al şcolilor, post creat atunci. Şi-a luat sarcina în serios, a călătorit prin ţară, a alcătuit rapoarte şi nu s-a descurajat că multe au rămas fără răspuns sau chiar necitite.

Ideile sale provocau adesea nemulţumiri, fiindcă loveau în deprinderi învechite. La o serbare a premiilor în Bucureşti – care se făcea cu mare solemnitate, adunând toate şcolile în sala Senatului –, a vorbit despre promovarea elevilor cu orice preţ. „Pe lângă răul ce se face şcolarului când se introduce cu sila într-o clasă superioară, pe care nu va fi în stare să o urmeze, este răul moral a-l deprinde să dispreţuiască regulile stabilite şi de a-l face să creadă că totul se obţine prin favoare. Niciun rău mai mare nu se poate face tinerimii, decât a-i pune în minte asemenea idei.“ Tot el spunea că „Bacalaureatul, care prin sine nu dovedeşte nimic în privinţa capacităţii elevilor, a ruinat examenele anuale, ce erau o instituţiune adevărată“. Şcolile speciale particulare, aşa-numitele „fabrici de bacalaureat“, atrăgeau pe toţi elevii leneşi. Se ridica şi împotriva reexaminărilor din septembrie a tuturor corijenţilor din iunie. „Şcolarii lucrători au ajuns a fi excepţiune; clasele s-au umplut de fiinţe leneşe, venind la şcoală fără a căuta să-şi dea aparenţa unei ocupaţiuni; făptuitori de toate turburările, nesupuşi şi chiar insolenţi cu profesorii, siguri fiind că aceştia nu au nicio putere asupra lor. Toţi contează pe examenul din septembrie, pentru care se prepară nu prin studii, ci prin intervenţiunea pe lângă profesori.“

A murit la 17 decembrie 1912. Un ziar scria că „rareori s-a văzut la o înmormântare lume mai multă şi durere mai sinceră pentru pierderea unui om“. Pe mormântul lui s-ar fi putut trece ca epitaf propriile-i cuvinte: „Nu cu ură se poate lucra pentru binele unei ţări, ci numai cu iubire“.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric

Radio România Timișoara
Prezentare, voice over – Sergiu Galiș
Operator video/editor video – Ovidiu Novac
Coordonator proiect – Aurelian Teculescu

Lasă un răspuns