Dacă succesul înseamnă pe lângă talent, muncă asiduă, în muzică fiind necesar un procent de 30% talent, cum considera George Enescu şi 70 % muncă, un plus de sclipire de geniu îi conferă valenţe durabile în interval. Deşi a fost apreciată de cele mai ilustre personalităţi ale epocii sale, pianista Clara Haskil a cunoscut succesul după vârsta de 50 de ani, însă recunoaşterea talentului ei a rămas o certitudine, demnă de paginile celor mai importante enciclopedii.
Născută la Bucureşti în 7 ianuarie 1895, Clara Haskil provine dintr-o familie de evrei. Primii paşi în muzică îi face sub îndrumarea mamei, iar la 5 ani cântă în faţa Reginei Elisabeta a României, care-i pune la dispoziţie o bursă de studii. La doar 6 ani, urmează cursurile Conservatorului din Bucureşti, apoi la 7 ani face progrese cu profesorul Richard Robert la Academia de Muzică din Viena, astfel încât, la 10 ani susţine primul ei concert public, fără partituri.
În 1905 devine eleva lui Alfred Cortot la Conservatorul din Paris, însă acesta, referindu-se la maniera de interpretare a unui anumit pasaj, îi reproşează cu brutalitate că ar cânta “ca o femeie de serviciu”. Din acest moment până la succesul târziu, recunoscut abia în anii deplinei maturităţi artistice, Clara Haskil şi-a urmat destinul pas cu pas, în şlefuirea talentului decisivă fiind întâlnirea cu maestrul Joseph Morpain.
“Dacă vă par uneori absentă, departe, distantă – spunea ea – este pentru că urmăresc fără odihnă un vis”.
A studiat în paralel pianul şi vioara, în 1910 devenind absolventă a Conservatorului din Paris cu Premiul I la ambele instrumente. Talentul Clarei Haskil a fost susţinut şi de anatomia degetelor, neobişnuit de lungi, la maturitate ea reuşind să cuprindă 12 clape între arătător şi degetul mic. Din cauza unei tuberculoze osoase, pentru care va purta corset de ghips, anii primului război mondial o găsesc imobilizată la Berk, în nordul Franţei. Dealtfel, această scolioză o va deranja toată viaţa fiind pecetea unui destin al extremelor, între durere, suferinţă, succes şi împlinire profesională. Va suporta o nouă operaţie în 1942 de o tumoare ce-i apăsa nervul optic.
Clara Haskil cântă puţin între 1909 şi 1938, concerte de caritate sau doar cât să-şi achite rochia de scenă. Susţine recitaluri la Ateneul Român din Bucureşti, la Lausanne, Geneva, New York, Londra, în Belgia, la Philadelphia, singură sau împreună cu Pablo Casals, George Enescu, Leopold Stokowski, Eugene Isaye, Nikita Magaloff, Dinu Lipatti, pe care îl întâlneşte în 1936 la Paris şi pentru care cultivă o prietenie memorabilă. Primele succese rămân însă fără ecou. Potrivit mărturiilor surorii ei Lily Haskil, n-avea încă o locuinţă, impresar şi nici pian.
Din 1927 până în 1940 locuieşte în Franţa, apoi din cauza originii evreieşti ajunge în 1941 în zona liberă, la Marsilia, iar în 1942 se refugiază în Elveţia, stabilindu-se la Vevey, unde va fi naturalizată în 1949.
Îl întâlneşte pe violonistul Arthur Grumiaux în anul 1950, alături de care formează un duo celebru şi începe să se impună în faţa publicului. Între 1952 şi 1957 colindă lumea, având câte 80 de concerte pe sezon împreună cu cele mai renumite orchestre şi dirijori în Europa, S.U.A. şi Canada. Cu Herbert von Karajan face un turneu de trei săptâmâni care-i aduce, în sfârşit, succesul binemeritat. Cele 11 concerte susţinute în 1956 în “Anul Mozart” sub bagheta celebrului dirijor german o consacră definitiv ca interpretă desăvârşită a lucrărilor geniului de la Salzburg. Întrebată de un dirijor cum îl concepe ea pe Mozart, Clara Haskil avea să răspundă simplu: “Eu nu îl concep pe Mozart, îl cânt numai aşa cum este scris în partitură!”
Guvernul francez îi acordă în 1957 “Legiunea de Onoare” în grad de Cavaler, evenimentul fiind sărbărtorit în primăvara anului 1958 la Manoir du Ban, pe domeniul ilustrului ei prieten Charlie Chaplin, la Corsier sur Vevey. A primit, de asemenea, de trei ori Marele Premiu al Discului din partea Academiei Charles Cros, în 1953, 1956 şi împreună cu Arthur Grumiaux în 1957.
Moare în plină glorie la 7 decembrie 1960 împiedicându-se de o treaptă în Gara Centrală din Bruxelles şi este înmormântată la Paris, în cavoul familiei din Cimitirul Montparnasse.
O piaţă şi o stradă din Vevey îi poartă în prezent numele, iar din doi în doi ani se desfăşoară un concurs de pian, în colaborare cu “Săptămânile Internaţionale de la Lucerna”, sub egida “Asociaţiei Clara Haskil”, constituită în 1962.
În România, cea supranumită “soarele negru al clapelor” este omagiată pentru prima dată în 2014 printr-un festival organizat la Sibiu la iniţiativa pianistei Alina Azario.
Studioul: Radio România Reşiţa
Realizator: Alexandra Gorghiu
Responsabil: Mirabela Afronie
Prezentator: Laura Sgaverdea
Voice Over: Laura Sgaverdea
Operator camera: Tiberiu Adam
Editor imagine: Tiberiu Adam