Participarea lui Iancu de Hunedoara la ultima mare cruciadă europeană.
Bătălia de la Varna (10 noiembrie 1444) marca sfârşitul unei epoci istorice. Vreme de aproape 100 ani, în cadrul a ceea ce s-a numit „cruciatele târzii“, cavaleri şi suverani din Occident sosiseră în părţile răsăritene ale Europei pentru a lupta cu necredincioşii, fără vrreun rezultat concret în plan politic, adică fără a reuşi să stăvilească avansul turcilor otomani în Peninsula Balcanică, până la Dunăre. A fost o formă de racordare directă a acestui spaţiu la civilizaţia europeană, căreia îi aparţinea de drept. După Varna şi înfrângerea care a stârnit îngrijorare – dar nu şi o reacţie concretă – în Europa, începe ruptura acestui spaţiu de ceea ce Braudel numea „economia-lume“ occidentală şi atragerea, treptată şi prin multiple forme, nu numai prin supunerea cu sabia, a spaţiului carpato-danubiano-pontic (cu mult mai pronunţată a celui de până la Carpaţi) în „economia-lume“ otomană.
Desigur, eşecul acestor „cruciate târzii“ vine din lipsa de unitate a europenilor, mai ales a occidentalilor, care nu se aflau în prima linie, sub ameninţarea directă a otomanilor. La fel s-a întâmplat şi în cazul bătăliei de la Varna şi o scurtă naraţiune ne va convinge de acest lucru.
La 1 ianuarie 1443, papa Eugeniu al IV-lea lansa apelul pentru o nouă cruciată. Era urmarea acceptării de către împăratul Ioan al VIII-lea al Bizanţului, la Conciliul de la Florenţa, din 1439, a reunificării Bisericii Răsăritene cu cea Apuseană. O serie de state europene ale vremii şi-au manifestat iniţial intenţia de a lua parte la cruciată, intenţie nematerializată în final, din diferite motive. Principala putere în jurul căreia se vor coaliza forţele cruciate a rămas Regatul Ungar. Doar că atitudinea oscilantă a regelui acestuia, Vladislav I (care era şi rege al Poloniei, din 1434 deja), a influenţat în rău mersul evenimentelor. La 15 aprilie 1444 regele promite solemn trimisului papal, Cesarini, că va porni cu oastea contra otomanilor. La 24 aprilie, trimite în secret un sol la sultan pentru a negocia pacea. La 12 iunie se încheia tratatul de pace, pe 10 ani, urmând să fie ratificat şi de regele ungar.
Între timp, din promisa flotă occidentală, ce trebuia să ajungă în Strâmtori şi eventual pe Dunăre, abia s-au adunat vreo 17 nave, care au pornit, în iulie, spre Constantinopol. La sfârşitul aceleiaşi luni, la Seghedin, regele Ungariei primea solii turci şi ratifica tratatul cu sultanul. Vestea stârnea confuzie în Occident şi Veneţia anunţa că dacă armata regelui nu pornea către Balcani, corăbiile sale se reîntorceau acasă. Pe de altă parte, Cesarini făcea presiuni asupra lui Vladislav I să nu-şi respecte cuvântul dat unui necredincios, aducând şi vestea că sultanul trecuse în Asia, pentru a potoli acolo o revoltă, iar corăbiile care se îndreptau spre Constantinopol îl puteau bloca acolo.
În ciuda sfatului lui Iancu de Hunedoara, care era conştient de puţinătatea forţelor strânse şi de oboseala oştenilor săi, care purtaseră în anii anteriori numeroase campanii la sud de Dunăre, regele cedează şi porneşte cu armata spre Dunăre. Avea să i se alăture pe drum şi un corp de oaste venit din Ţara Românească.
Izvoarele spun că domnului român Vlad Dracul, în drumul către reunirea cu armata regelui, o bătrână ghicitoare bulgăroaică i-a prezis că Vladislav I nu va avea noroc în luptă. La vederea oştii regale, temerile domnului român au sporit. Şi el şi Iancu de Hunedoara au insistat să se renunţe la o confruntare directă. La fel ca la Nicopole, sfaturile nu au fost ascultate. Lipsit de informaţii corecte, regele ungar se baza pe faptul că sultanul nu putuse reveni din Asia, oprit de barajul flotei occidentale. În realitate, Murad al II-lea trecuse fără nicio problemă înapoi în Europa şi grăbea cu o oaste mult mai numeroasă către Varna. N-au lipsit şi acuze ulterioare că sultanul i-ar fi cumpărat cu bani pe comandanţii flotei.
La sfatul care a avut loc cu o zi înainte de bătălie, la 9 noiembrie, Iancu de Hunedoara şi-a impus punctul de vedere, respingând ideea organizării unei întărituri din care şi a unei rezistenţe prelungite, în condiţiile în care nu dispuneau de rezerve suficiente de hrană. A pledat pentru un atac viguros, care să-i pună pe fugă pe otomani, conştient fiind că şansele de succes erau reduse şi totul depindea de voinţa de luptă şi de coordonarea acţiunilor.
În dimineaţa luptei, otomanii pornesc atacul şi spulberă flancul drept, unde erau banderiile episcopilor de Eger şi Oradea. Iancu de Hunedoara contraatacă şi reechilibrează lupta. Otomanii au recurs însă la un şiretlic. Pe spatele cămilelor, ce speriau caii cavalerilor europeni, puseseră saci cu bani, care se împrăştiau pe jos. Iar oştenii europeni se opreau să îi culeagă, pierzând timp preţios. Bătălia a fost definitiv pierdută în clipa când regele, un tânăr impetuos şi lipsit de experienţă, neascultând sfatul lui Iancu de Hunedoara, se repede în luptă înainte de refacerea liniilor. Piere şi capul lui pus în vârful unei suliţi îi face pe europeni să abandoneze lupta şi să se retragă care cum poate.
De ce este o bătălie pierdută un moment important? Pentru că a marcat sfârşitul unei epoci şi începutul alteia. Dar mai ales pentru că le-a arătat românilor că principalul sprijin trebuie să îl caute între ei. Patronajul instituit de Iancu de Hunedoara asupra celorlalte două ţări române avea să fie un model şi pentru alţi domni români, până la prima Unire realizată de Mihai Viteazul, 150 ani mai târziu.
Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
Radio România Reșița
Prezentare – Valentina Adam
Voice over – Laura Sgaverdea
Editor video – Tiberius Adam
Coordonator proiect – Laura Sgaverdea
